#glasul

New Post has been published on http://bit.ly/2jSTkSi

acs-rss.ro : Ne întoarcem la Rusia

Scris de Inna Dulkina / Courrier de Russie * Alexandru Mîţă / Glasul / Голос

Rusia tocmai s-a deşteptat. Şi-a croit drum către ea-însăşi, dacă nu se rătăceşte din nou, are toate şansele să redea întregii umanităţi încrederea în ea.

În curînd, se vor împlini trei ani de cînd Rusia trăieşte sub sancţiuni şi de cînd economia sa suportă din plin consecinţele acestora. PIB-ul său e unoeri în degringoladă, producţia sa industrială e alteori  în scădere, veniturile cetăţenilor scad poate dar, în mod paradoxal, 86% din ruşi au încredere, în continuare, în preşedintele lor şi estimează că-şi face bine treaba. După sondajul centrului Levada, 78% din cetăţeni spun că sînt «mîndri de ţara lor». Unii estimează că aceste cifre ascund o imagine mai puţin strălucitoare : ruşii ar fi victime ale unei propagande masive, care întreţine un sentiment al naţionalismului exacerbat şi îi împinge la izolare şi autarhie.

Această analiză e simplistă. Dacă astăzi, în ciuda dificultăţilor economice, ruşii rămîn încrezători în ei-înşişi şi optimişti în privinţa viitorului este pentru că au, în sfîrşit, sentimentul de a fi pe calea cea bună. Şi ce dacă drumul e presărat cu obstacole şi promite să fie lung : atît timp cît ştii că ai revenit acasă, înaintezi fără teamă. După ani de rătăciri, ruşii au regăsit, în sfîrşit, drumul către casă şi sînt bucuroşi de asta. Au sentimentul că haosul din jur a început în sfîrşit să se organizeze, iar absurdităţile cele mai flagrante ale vieţii încep să se estompeze.

Puţin cîte puţin, ruşii revin la pămînt

În loc de exemplu, se pot cumpăra din ce în ce mai des, în magazine, cartofi recoltaţi din regiunea Tula şi lapte din regiunea Kaluga. Ei, şi ? îmi veţi zice. Ei, bine, pînă la introducerea embargoului alimentar, supermarketurile ruseşti propuneau în principal cartofi din Polonia şi morcovi din Ţările de Jos. Şi chiar ruşii erau obligaţi să le cumpere : nu aveau alternativă. De asemenea, timp de 20 de ani li s-a explicat că erau parte a unei pieţe globale şi că trebuia să se obişnuiască cu ideea să mănînce cartofi polonezi, mai degrabă decît de cei din Kuban, căci dacă se găsesc mai ales cartofi polonezi pe tejghelele ruseşti, asta înseamnă, li se spunea, că producătorul lor i-a propus distribuitorului condiţii mai avantajoase, că acesta cîştigase în lupta concurenţială şi că aşa e viaţa – nu se poate nimic îmbunătăţi la nivelul acesta.

Poate c-aşa-i viaţa alcătuită – dar ruşii încă n-au uitat de tot că, înainte de 1991, aveau sute de soiuri, rezistente la frig, perfect adaptate condiţiilor aspre de climă. Ce s-a întîmplat cu ele, de atunci? se întrebau, privind satele abandonate şi pămînturile în paragină, prin parbrizul maşinilor, cu un sac de cartofi israelieni în portbagaj.

De-ar dura embargoul, în sfîrşit, am început să ne revenim, îşi spun agricultorii – iar cifrele confirmă

Competiţia capitalistă e probabil un lucru foarte bun, dar oamenii sînt cam proşti: vor să consume produse care au crescut aproape de casa lor mai degrabă decît din cele aduse de la mii de kilometri depărtare. De asemenea, vor să-şi vadă cîmpurile prosperînd. De multe ori, preferă să-şi cumpere mîncarea de la ţăran din curte decît de la o multinaţională. Este primordial, pentru o naţiune, să fie capabilă să-şi satisfacă esenţialul nevoilor sale. În caz contrar, oamenii nu se mai simt în siguranţă. Obligaţia de a consuma mai ales produse străine este adesea trăită ca o umilinţă, şi asta a fost multă vreme situaţia în Rusia. „A venit vremea ca ruşii să îşi amintească cum le cresc merele”, spunea Jacques Von Polier într-un număr anterior din Courrier de la Russie. Şi iată că, în sfîrşit, şi-au amintit de asta: livezi au fost recent plantate în Samara, la Kaliningrad şi în Kabardino-Balkaria. Magazinele care propun produse locale le iau faţa marilor lanţuri de distribuţie, care oferă aceleaşi sortimente, de la Moscova la Vladivostok. Mişcările fermierilor iau amploare. Încetul cu încetul, ruşii se întorc la pămînt. „De-ar dura embargoul, am început, în sfîrşit, să ne revenim”, îşi spun agricultorii – iar cifrele o confirmă. Din ianuarie pînă în aprilie 2015, producţia de brînzeturi a crescut cu 29,5% în Rusia, cea de carne – cu 13,5%, cea de păsări – cu 12,7%, mezelurile – cu 0,6% şi producţia de peşte – cu 6%, după indicatorii Rosstat. Populaţia îşi susţine fermierii.

Au gătit cu cartofii polonezi – acum vror să regăsească gustul alor lor. Şi nu, asta nu înseamnă că au încetat să aprecieze brînzeturile franţuzeşti, pe care le vor degusta cu plăcere în Franţa. Dar, pentru moment, a putea mînca în Rusia, nu este o prioritate. Prioritatea este rectificarea dezechilibrului, reînvăţarea cultivării pămîntului şi hrănirea cu ceea ce acesta produce aici: un lucru pe care francezii îl vor înţelege lesne – ei şi toată protecţia pe care le-o acordă agricultorilor autohtoni.

Dezechilibrul pe care ruşii l-au observat multă vreme pe mesele lor era la fel de puternic în multe alte sectoare. De acum înainte, vor trebui să reînvăţe să-şi fabrice ţesăturile şi hainele, aceste obiecte la fel de esenţiale, pentru o naţiune, ca şi pîinea. Trebuie să meargă mai departe, să îşi amintească de marile lor tradiţii în domeniul ingineriei, de strălucitoarele spirite ale oamenilor de ştiinţă, de nenumăratele lor talente, care nu au dispărut. Trebuie să reînveţe să-şi fabrice medicamentele şi maşinile-unelte, calculatoarele şi sistemele lor de operare. Şi aici nu mai este vorba de simple substitute la importuri. Trebuie să creeze produse de calitate înaltă, cu ambiţia de a cuceri planeta. Aceasta nu pentru că ar trebui să impresioneze întreg pămîntul – ci pur şi simplu pentru că sînt capabili să o facă.

Ruşii şi-au amintit că s-au născut pentru a trimite rachete în spaţiu şi pentru a rezolva probleme matematice complexe

Dacă ruşii au trăit atît de dureros schimbările anilor 1990, e şi pentru că, în definitiv, au ştiut mereu că meritau ceva mult mai mult decît aşa ceva. Ştiau că fostele cercetătoare în fizica nucleară aveau ceva mai bun de făcut decît să vîndă geci turceşti la tarabă, şi că foştii ofiţeri de aviaţie puteau să fie mult mai respectaţi decît ţinîndu-i să facă de planton cîte 12 ore la magazinele de bijuterii sau la saloanele de frumuseţe. Prin fumul cluburilor, plonjaţi într-o transă profundă, ruşii nu au uitat de tot unde se găsea ieşirea. Şi, la un moment-dat, au găsit forţa să se ridice şi, iniţial confuzi, s-au îndreptat către această uşă. Au fost bine serviţi, mulţumesc – dar a venit vremea să se întoarcă acasă.

Prea mult timp, ruşii şi-au căutat răspunsurile în ochii vecinilor. A venit vremea să se întoarcă spre ei-înşişi, să se introspecteze. Să-şi redescopere trupul naţiunii şi să-şi regăsească graniţele. Să exploreze cosmosul şi să-l reînvăţe. Să-l transforme cu adevărat în „acasă”. În vara asta, ruşii nu vor merge la Nisa, în ciuda preţurilor interesante: ei vor merge în sfîrşit să-şi redescopere ţara, atît de puţin cunoscută, atît de stîngaci iubită. Marele fotograf rus Maximişîn a spus că Rusia este una din ţările cele mai puţin fotografiate din lume: are încă o imensitate de locuri care aşteaptă să fie reperate, studiate, admirate. Poate că, în vara viitoare, greşeala asta are să fie, în sfîrşit, corectată.

Revenim la Rusia. Această Rusie a cărei licărire am descoperit-o în Piaţa Nahimov, pe 23 februarie 2014, la Sevastopol. În ziua aceea, locuitorii oraşului au ieşit în stradă pntru a-şi exprima dorinţa de a redeveni în acte ceea ce au fost mereu, în fapt: ruşi. Nemaivăzut! Grandios! Pînă atunci, nu mai văzusem decît o mulţime de ruşi care nu visau decît să nu mai fie ei-înşişi şi fugeau rupînd pămîntul de ţara lor.

New Post has been published on http://bit.ly/2kQeDZF

acs-rss.ro : Grupul Kalașnikov va crea 1700 locuri de muncă noi și din aprilie 2017 va introduce lucrul la trei schimburi

Scris de Glasul

Нравится

  Grupul Kalașnikov, parte componentă a Corporației Rostec, cu capital integral de stat  va crea 1700 locuri de muncă noi, implicând creșterea numărului personalului de producție cu cel puțin 30%, din cauza volumului tot mai mare de comenzi la export. „Decizia de a consolida personalul Grupului Kalașnikov a fost luată pe fondul creșterii comenzilor de producție, datorită volumului crescut de comenzi de export”, a declarat Alexei Krivoruciko, președintele consiliului de admninistrație al Grupului Kalașnikov.

Domnia sa a mai spus:”Ne confruntăm cu o sarcină dificilă pentru a face față cererii în creștere. Pentru a executa comenzile, începând cu aprilie 2017, compania va începe să lucreze în trei schimburi „.

Ca urmare a rezultatelor din anul 2016, numărul  de angajați ai companiei era de 6500 de oameni. Angajații sunt încadrați pe posturi de lucru la instalațiile de producție din Ijevsk, unde se produc arme de calibru mic, de mare precizie și echipamente speciale, scule și instrumente.

Noii membri ai personalului vor lucra în secțiile de producție pe posturi de operatori mașini de polishare, scule și dispozitive verificatoare (SDV),  mașini de frezat, mașini de presat și ambutisat și alte mașini unelte cu comandă numerică.

New Post has been published on http://bit.ly/2kMhHpN

acs-rss.ro : No work-no money, no food !

Detalii

Scris de Marian Rădulescu

New Post has been published on http://bit.ly/2ib0Nv7

acs-rss.ro : Exporturile de cereale din Rusia către țările ASEAN au crescut de două ori

Detalii

Scris de Glasul

New Post has been published on http://bit.ly/2i7hI1E

acs-rss.ro - Marina Voica : Un simbol al uniunii spirituale cu Rusia sub semnul artelor

Scris de Alexandru Mîţă – „Glasul / Голос”

Reporter: Doamna Marina Voica, spuneţi-mi, vă rog, care vă sunt primele amintiri, din prima copilările, legate de ţara natală. Ce a însemnat pentru dumneavoastră “ţara” în acei primi ani de viaţă? Sunete, arome, culori, peisaje, oameni anume? Ce anume, din toate acestea, vă lipseşte sau v-a lipsit, după ce v-aţi stabilit în România?

Marina Voica: Aţi atins aici o chestie, eu aş zice… periculoasă! Întotdeauna, soţul meu a zis: “aoleo, vedeţi, acuma Marina vorbeşte de copilăria sa” – asta înseamnă “nu se termină niciodată”. Fiindcă, asta, de fapt, e cea mai uşoară perioadă a vieţii, fiindcă e, de fapt, fără griji… şi, de fapt, copilăria mea este MAMA, mama, cel mai important lucru pentru mine, şi tot ce este legat de ea, adică serviciul ei, casa, cum venea ea de la serviciu şi eu o aşteptam… vedeţi, tata era foarte ocupat tot timpul, el avea un serviciu greu, era şef, iar după ce m-am născut eu, după ce a început războiul, era directorul fabricii textile. El nu s-a ocupat de mine, era şi difernţă între mine şi tata foarte mare, 36 de ani, eu pe urmă m-am împrietenit cu tata foarte mult, mai târziu ne-am descoperit unul pe altul. Dar copilăria mea era… a început războiul. Aveam cinci ani. Până la cinci ani, ce pot să vă spun… mama îmi povestea că atunci când m-a adus de la maternitate, fratele meu deja era la şcoală. Deci e o diferenţă foarte mare dintre mine şi el… Iar primul lucru de care mi-a spus mama… când a văzut ceva în scutece, care se mişca, a întrebat-o pe mama: “dar când o duceţi înapoi, de acolo de unde aţi luat-o?” Şi pe urmă m-a iubit foarte mult, s-a ocupat foarte mult de chiar educaţia mea, educaţia mea muzicală este exclusiv a lui Şurik – aşa îi spuneam noi fratelui, nu Saşa, ci Şurik. Alexandru, de fapt, ca şi dumneavoastră. Ştiţi, noi credem că nu putem vorbi despre perioada cât suntem mici decât foarte puţin, că nu ţinem minte nimic. Dar, de fapt, ei îmi aduc aminte foarte mult, nişte lucruri aşa… ca de exemplu, mama m-a răsturnat dintr-un cărucior care era ca o săniuţă. Deci vă daţi seama ce mică eram eu… Dar nu pot să uit cum mama plângea şi se adresa la toată lumea care trecea pe lângă acest eveniment: “vă rog, ajutaţi-mă!” şi plângea, iar eu era înfofolită toată… eram în cărucior, şi aşa de bine mă simţeam… îmi aduc aminte, eram în zăpadă… Când de mică eram, dar nu am uitat asta niciodată. Pe urmă a început războiul, era foarte greu, foamete… Îmi aduc aminte că pe tata l-au dus de două ori cu salvarea pentru că a leşinat de foame. Mama era donator de sânge, ca să poată să ne aducă câte ceva, altfel, mâncam şi coji de cartofi. Asta a fost copilăria noastră. Noi toţi – şi fratele şi toată generaţia mea, prietenii mei, nu suntem bine, mulţi dintre prietenii mei deja sunt morţi de mai demult, deci nu am crescut sănătos, dar, totuşi… copilăria e copilărie. Fiindcă ştiam că părinţii or să facă tot ce se poate pentru noi, noi ne jucam – fel de fel de jocuri, iar eu eram întotdeauna un lider în grupul de copii.

Reporter: Cred, cred…

Marina Voica: De ce credeţi?

Reporter: Pentru că este ceva înnăscut la dumneavoastră să fiţi lider! Totdeauna am trăit cu senzaţia asta.

Marina Voica: Acuma sunt bleagă, bleagă, dar când eram mică… Doamne! Asta este… ştiţi cum… lumea copiilor este foarte dură şi seamănă cu lumea animalelor – de fapt, liderul este acela care e mai puternic, mai feroce. În Rusia, casele sunt făcute în aşa fel că se formează o curte mare, comună. Aveam foarte mulţi copii acolo, mai ales, nu-ţi mai spun când s-au întors bărbaţii de la război, s-au născut atunci foarte mulţi copii. Asta era copilăria… La şcoală, mi-aduc aminte că am început cu stânga… Fratele meu m-a dus la şcoală, acolo m-am bătut cu o fată, m-au pedepsit şi m-au dus în altă clasă, iar pe 1 septembrie, în prima zi, când am ajuns la şcoală, mi-am dat seama că mi-am uitat ghiozdanul. Nu prea mi-a plăcut învăţătura. Eu eram foarte sportivă în general, tot timpul eram în fugă, apoi mie mi-a plăcut geografia foarte mult, fiindcă deasupra pătuţului meu era o hartă a lumii. Am ştiut geografia, şi acum o ştiu, am un atlas geografic mereu la îndemână, tot timpul mă uit în el. Ce să spun… mult sport, limbi străine… eu am învăţat franceza… iar învăţământul într-adevăr a fost sever, foarte, foarte sever. Aş zice că degeaba am făcut şcoală, dar acum îmi dau seama câte lucruri ştiu de la şcoală. Foarte, foarte multe. De exemplu, fac socoteli algebrice cu o necunoscută… ecuaţii… îi uimesc pe toţi prietenii mei. A fost ceva foarte serios. O fi fost şi vreo presimţire că n-o să prea am eu de-a face cu ştiinţele. Matematica era pentru mine o nenorocire. Cu toate că acum aş vrea să mai fac o şcoală şi să înţeleg şi eu fizica, mai ales fizica… n-am să-nţeleg niciodată cum zboară avioanele astea… niciodată… unde apasă, ce apasă… dar era interesant. Aşa că asta este învăţământul meu… n-am avut note foarte bune… n-am avut note foarte mari, în schimb, când am intrat la facultate, mi-am dat seama că şcoala noastră a fost foarte, foarte bună, foarte severă. Găsesc câte un caiet de-al meu de matematică, de limba rusă… şi pentru o virgulă nenorocită – deja primeam notă foarte mică!

Reporter: Haideţi să ne întoarcem de la şcoala primară, de la note, la note muzicale. Pentru că, tot legat de profesionalism, de seriozitatea cu care se face totul în educaţie, în Rusia, vă întrebasem eu despre educaţia muzicală, care provine şi din tradiţia familiilor. Care a fost pornirea în muzică a dumneavoastră? Mai ales că am remarcat de multe ori seriozitatea şi profesionalismul cu care se face educaţie în Rusia. Educaţia pentru şi prin muzică este însuşită până la virtuozitate, muzica face parte din viaţa familiilor, acompaniamentul vocii de către un instrument este ceva absolut natural, la nivel de virtuozitate. Povestiţi-ne despre relaţia familiei dumneavoastră cu muzica.

Marina Voica: Ştiţi cum… sport, sport, cum făceam eu, tot în fugă, dar părinţi noştri şi-au dat seama imediat că şi eu, şi fratele meu, suntem foarte muzicali. Fratele meu, la un moment-dat, când a intrat la facultate, a avut un jazz-band, celebru în tot oraşul Ivanovo. El a fost dat la şcoala muzicală şi a terminat-o. Şi eu am fost dată la şcoala muzicală, dar n-am putut să o termin. Eram şi foarte mică, era imediat după război şi era foarte rău… şcolile erau paralele, adică mama mă ducea la şcoala muzicală, apoi mergeam la ea la serviciu, după care mă ducea la şcoala normală. A fost greu şi pentru ea, şi pentru mine. Dar tata nu s-a lăsat! Chiar în timpul războiului, a cumpărat de la consignaţie un pian foarte bun, Bernstein, de concert. Iar fratele a avut acordeon, banjo, toate instrumentele, tot-tot, tot ce putea să fie, şi la toate aceste instrumente, el excela extraordinar. Şi acum – la fel, cântă foarte bine. Eu nici nu ştiu cum se poate să te formezi ca un cântăreţ sau ca un muzician în general fără să ai un instrument în mână – ba că o chitară, ba că un pian. Eu, de exemplu, cânt foarte bine la pian, şi toate piesele mi le-am compus stând la pian. Normal – când am venit în România şi am început să cânt, s-a mirat toată lumea – eram mult mai sus decât toţi ceilalţi. Apoi, cântam şi la şcoală, şi la facultate – la un moment-dat, eram un fel de vedetă. Lansarea aici, în România, era ca şi o continuare a carierei mele.

Reporter: Ce loc ocupă azi Ivanovo în geografia dumneavoastră sentimentală? Ce anume de acolo aţi aduce la dumneavoastră, la Breaza?

Marina Voica: Mi se pare o întrebare la care pot să spui foarte multe şi poţi să nu spui nimic. Fiindcă locul, oraşul unde te-ai născut – Ivanovo e un oraş mare – e o patrie a ta. Acum, când sunt deja adultă, adultă rău de tot… acum îmi dau seama cât de mult înseamnă pentru mine… încep să mă mândresc cu oraşul… am descoperit ceva extraordinar despre el… Altfel, când eram mică, puţin îmi păsa ce însemna oraşul pentru mine… eram acolo şi gata! Acolo erau strada mea, şcoala mea, părinţii mei, prietenii mei, asta era Ivanovo pentru mine. Şi dacă asta se numeşte partea sentimentală, ceea ce numesc eu, să fie partea sentimentală… Pe urmă, mai târziu… când veneam la tata, în vizită, stăteam acolo o lună de zile şi mergeam – deja ne mutasem din locul unde m-am născut – dar eu mă duceam mereu pe strada aceea – uliţa Moskovskaia, nr. 33, ca să-mi văd casa. După aceea – nu mai eram om! Atunci – mă răscolea foarte tare! A doua oară, într-o lună de zile – eu nu mai mergeam acolo! Mi-era de ajuns! Mă durea şi mă răscolea! Fiindcă acolo era mama, pe care deja eu nu o mai aveam – şi asta este pentru mine Ivanovo. Şi ce-am adus eu la Breaza? Dacă veniţi într-o zi la mine, vedeţi aici fel de fel de matrioşci, cred că am patru exemplare de matrioşci, cu toate policioarele acelea, făcute într-un oraş celebru, de lângă Ivanovo, care se numeşte Paleh – celebru oraş. Acolo se pictează pe fond negru. Şurik m-a dus odată la această fabrică, eu am văzut acolo cum se pictează, am „furat” tehnica, am venit acasă şi… dă-i şi dă-i! Am luat tot ce se poate negru… am rupt toate caietele soţului meu care aveau coperţi negre şi am început să pictez. Să vedeţi ce bine am pictat, eu care nu am luat odată un creion! Dar noi suntem talentaţi în general – eu şi cu Şurik!

Mai sunt apoi şi policioarele din Hohloma, din Paleh… mi-e plină casa! Înainte, în Paleh se pictau celebre icoane. Mă uit la toate picturile, mai ales la cele cu fizionomie… toate fetele din basmele ruseşti sunt uşor aplecate, aşa, pe un umăr, aşa cum se pictează Fecioara Maria. Atitudinea tipică, cu ochii în jos şi capul puţin aplecat. Acum deja s-au modernizat şi nu mai pictează aşa. Aşa că am foarte multe amintiri.

Reporter : Care a fost relaţia de o viaţă cu Şurik, fratele dumneavoastră?

Marina Voica: Şurik este o fiinţă pe care eu o iubesc aşa de mult… până la lacrimi! El nu mă iubeşte aşa. Fiindcă… eu eram cea mai mică, din toate rudele mele, cea mai mică. Diferenţa dintre noi e de şapte ani. Este foarte mare… eu abia mă năşteam, el era deja la şcoală. Şurik a terminat cu medalia de aur, eu nici nu învăţam prea bine… El a fost excelent în tot, şi la facultate… este profesor universitar! Excelent în tot ce făcea, la învăţătură! La mine, părinţii erau chemaţi tot timpul la şcoală, ba Marina a făcut una, ba a făcut alta… Tot timpul, făceam nişte pozne! Iar profesorii erau foarte speriaţi. Era o şcoală numai cu fete bătrâne. Toate erau fete bătrâne. Rele… de nu se poate! Nu puteai să te înţelegi cu ele, în nici un caz! Şi tot timpul îmi scriau mie acolo, într-un caiet de observaţii, cu comentariile profesorilor noştri: „Vă rog foarte mult să veniţi! Marina nu ştiu ce a făcut”. Aşa că tata venea… iar apoi a spus: „să nu te mai prind” şi… mi-a făcut cu degetul!!! Asta în condiţiile în care nu a ridicat nimeni un glas împotriva mea… mama numai torcea… nu vorbea cu mine! Şi tata – la fel! Iar acum – a ridicat degetul?! Nu l-am iertat… o lună de zile! El nu mai ştia cum să se împace cu mine! Venea şi zicea: „Ştii cum… uite, acolo, la cinematograf, e un film: nu vrei să mergem?”.”NU!” – ziceam eu, dură de tot. Fratele meu m-a preluat – fiindcă părinţii erau ocupaţi la serviciu, m-a preluat ca educaţie. Când eram mică, lua chitara şi îmi cânta nişte chestii… fantasmele… basmele inventate de el. De atunci, de mic copil, îmi plac filmele de groază, datorită poveştilor muzicale ale fratelui meu. „Eroica” lui Beethoven, la pian m-a învăţat! Astăzi aşa, mâine încă puţin şi ştiam să când la pian totul! Eu am început cu muzica clasică. Mergeam cu mama la concertele de muzică clasică ale lui Şurik, când era la şcoala de muzică, apoi, când a terminat şcoala, la fel. Ah, „Uvertura Egmont”… cea mai frumoasă uvertură a lui Beethoven. El era deja un muzician adevărat, un muzician consacrat, ceea ce eu n-am reuşit. Eu acum, fără să fi făcut pian (eu am făcut vioară!), graţie învăţăturii lui Şurik, ştiam să cânt – „tonică, dominantă, subdominantă”! În rest, la şcoala muzicală, studiam viola, eu vioara alto… iar eu, vioara aceea de câţiva centimetri, aveam doar şase ani… era vioara mică „ de un sfert” cum se spunea… Îi zicea profesorul meu mamei: „Luaţi-o, vă rog, acasă… E mică! Eu o învăţ ceva şi ea îmi zice: „Nikolai Nikanorovici, ştiţi că în ochelarii dumneavoastră se oglindeşte pianul?” Ei, atunci, mai pot să fac ceva cu ea, eu care vreau să vorbesc serios?

Şurik era tot timpul în muzică. Deja intrase la facultate, era la aspirantură, eu plecasem la Moscova… pentru mine asta a fost o crimă, să fiu ruptă de la mama. Am suferit foarte mult! Dar uite că soarta mea a făcut în aşa fel să vin la Moscova, să intru la o facultate pe care am urât-o şi să-l întâlnesc şi pe viitorul meu soţ – Voica…. şi care mă aduce aici. Iar acum – vorbesc cu dumneavoastră!

Reporter: V-a folosit cumva facultatea în cariera pe care aţi urmat-o?

Marina Voica: Absolut deloc! Imediat cum am venit în România, conştiincioasă cum sunt… noi am fost educaţi foarte bine, în sistemul sovietic, în sensul că, dacă statul ne-a învăţat, noi trebuie acum să dăm ceva statului, adică să ne angajăm. Bine, eu m-am angajat în alt stat, care a fost foarte prietenos. Imediat am vrut să-mi iau servici. Nu ştiam o boabă româneşte, dar m-au primit, mi-au dat masă, scaun, aritmometru – o nenorocire de instrument, ca un fel de calculator, dar era mare, mare de tot. Şi m-au pus să fac doar socoteli. Fetele – colegele erau înnebunite, au lăsat toate serviciul şi se ocupau de mine, se distrau, mă învăţau româneşte. Aşa că facultatea nu mi-a folosit absolut deloc! Şi să ştiţi că am ajuns la facultate fiindcă pe atunci era un concurs imens – la Moscova, cum am venit eu, din provincie, iar la acest institut erau „doar” şapte pe un loc, nu era concurenţa chiar aşa de mare… şi am intrat! La Ivanovo sunt şapte facultăţi, este un oraş universitar, iar eu doream să intru la Textile, dar tata nici nu a vrut să audă: „Să nu cumva! Tu nu-ţi dai seama cum e să lucrezi acolo, cu ingineri, cu bărbaţi care să înjure, cu o muncă grea, dură, nu e treabă de femeie, nu te duce acolo!” Bineînţeles, ştia că mie îmi trebuia ceva legat de artă. Dar eu, din cauză că nu terminasem şcoala muzicală, nu puteam intra la Conservator. Deci acesta a rămas un „of” al meu… şi nici n-am vrut! Pe undeva, am avut şi o presimţire! Nu-mi place nici bellcanto, nu mă vedeam cântăreaţă de operă, nu mă vedeam nici măcar cântăreaţă de operetă, mie-mi plăcea muzica spaniolă, mie-mi plăcea să dansez, în orice caz – îmi plăcea ceea ce se numeşte acum „muzica uşoară”. Deci nu mi-a folosit, nu am putut să înţeleg nimic,fiindcă facultatea era foarte grea, noi am învăţat doi ani matematică superioară, la Institutul de Finanţe, care acum se numeşte „Academie”. Pe urmă, era foarte grea dialectica comunismului, era doar facultatea de Economie şi se baza pe politică şi trebuia să învăţăm direct de la „Capitalul” lui Marx. Dacă începeţi acum să-l citiţi, vă spun – n-o să-l puteţi citi! Este foarte greu, Marx a fost un mare filosof, era foarte greu să învăţăm aşa ceva. Era imposibil! Pe urmă, această matematică şi, pe urmă… cum circulă vbanii… eu nici acuma nu ştiu! E… o pădure pentru mine! Asta e fost facultatea la care am pierdut timpul! Dar… am văzut, odată, că acolo era o orchestră… şi le-am zis: „să ştiţi că vreau şi eu să cânt!” Eu deja cântam nişte cântece sud-americane, spaniole… Am ieşit pe scenă, mi-au dat microfonul şi eu… dă-i, dă-i, am cântat tot repertoriul! Imediat m-au luat în orchestră! Eu eram în anul I, ei erau în anul IV… pentru mine erau nişte bărbaţi! Cu prima ocazie când a fost o sărbătoare – tot timpul aveam sărbători în facultate – mătuşa mea mi-a făcut o fustă spaniolă (o am şi acuma, mi se potriveşte perfect, nu m-am îngrăşat deloc)… o floare la ureche… castaniete. Asta este, după ce am cântat şi am debutat pe această scenă… erau vreo trei profesori, toţi îndrăgostiţi de mine! Unul m-a oprit şi mi-a spus: „Ce căutaţi aici, la Institutul de Finanţe? Aveţi un talent!” Nu eram rujată, nu eram frumoasă, dar uite c-am făcut furori şi eram deja vedetă!

Reporter: Cum a reacţionat familia dumneavoastră la vestea plecării în România?

Marina Voica: Mama deja murise, în 1956. Dacă mama nu murea, eu nu cred că m-aş fi hotărât să plec. Eu cu Voica eram deja din primul an… din primul an, el era „băiatul meu”, toată lumea mă ştia că „El” este… că „noi” suntem pereche. El era cu un an mai mare la facultate şi cu trei ani mai mare ca vârstă. Tata, care era de o inteligenţă… s-a gândit că eu merg spre bine, că merg undeva unde e mai bine pentru mine. Era foarte deschis la minte. El ştia despre România. Când a auzit că eu m-am combinat cu un român, el ştia deja despre România ceea ce nici eu, nici dumneavoastră nu ştim, la un loc. Ştia că ţara este prietenoasă, relaţiile sunt foarte bune… Apoi, eu şi Marcel ne-am căsătorit, fiindcă el urma să plece şi ne-am hotărât să ne căsătorim, chit că nu era mare pasiune din partea mea (din partea lui, însă – da). Şi tata ştia că sunt pe mâini bune, l-a tatonat pe Marcel, venea la noi în vizită, la Moscova toată ziua, a văzut că mă iubeşte… s-a resemnat şi şi-a dat seama că nu e nimic rău în asta. A zis că dacă eu vreau şi dacă există posibilitatea, aşa cum credea el, ca mie să nu-mi fie rău, ba chiar, poate, o să-mi fie bine… atunci, el m-a ajutat să plec. A cumpărat o motocicletă „IJ”… când am venit aici, în România, cred că eram cea mai bpgată nevastă rusoaică. Numai casă n-am luat cu mine! Tata mi-a cumpărat totul: două frigidere (pe unul a trebuit să-l vând, ca să putem trăi, în primele zile)… Marcel deja s-a angajat, el a lucrat la Consiliul de Miniştri. El era bine, avea deja apartament pe Calea Victoriei, ştia din ce casă m-a luat şi s-a străduit să mă primească ca lumea. Iar tata a simţit chestia asta. Pe urmă, el a venit de câteva ori în România şi i-a plăcut, i-a plăcut atmosfera. Pe urmă, eu m-am lansat… El când m-a văzut pe mine… ce să spun… plângea că îi părea rău că nu a apucat să mă vadă mama.

Reporter: Cum v-aţi trăit dorul de Rusia?

Marina Voica: În primul an, când am venit, era ciudat să văd că lumea doarme după-amiază. Eu – nu uitaţi, am venit cu pianina. De dimineaţă, imediat după micul-dejun, până m-am angajat şi după ce m-am angajat – cântam la pian! Nu puteam să trăiesc fără asta! Şi cântam până cădeam jos! Era o şcoală a mea – extraordinară! Bineînţeles, am scos covoarele – pentru mine, covoarele sunt ceva anti-sanitar! Sunt ceva puţin turcesc… în Occident n-are nimeni covoare. Covoarele mele le-am dăruit vecinilor. Aveam şi un radio-magnetofon. Aveam şi pick-up. Am venit cu o tonă de plăci. Puneam muzică şi dansam pe parchetul acela fără covor. Bam-bam-bam… şi aveam probleme cu vecinii! Spuneau: „uite, a venit rusoaica!”… şi era şi cartierul de elită… pe Victoriei… iar de la ora „cutare”, mi se spunea să nu cânt, să nu dansez! Asta pentru mine era ca o condamnare! Asta nu mi-a plăcut! Pe urmă, au început căldurile. Îi scriam lui tata: „Tata, ce cald aici – 28 de grade!”… noi, care trăim acuma cu 38 de grade! „Tată, ce mă fac, e foarte cald!”. Intrasem la serviciu şi suportam foarte, foarte greu. Pentru mine, totul era o aventură. O aventură frumoasă: toată lumea mă iubea, la serviciu, m-a iubit toată lumea. Au fost relaţii bune, acesta e adevărul! Într-o zi, o basarabeancă cu care vorbeam ruseşte, a început să-mi bage fitile, spunându-mi că ruşii nu sunt iubiţi… I-am răspuns: „Cum nu sunt iubiţi? Ba chiar foarte frumos!” Ea mi-a spus atunci o frază pe care n-o voi uita niciodată: „O să vezi, dacă se strică relaţiile cu ruşii, eu o să te salvez, vino la mine!” Uite, s-a stricat relaţia, la naiba şi sunt aici, bine-merci!

Pe urmă, într-o zi am văzut un tablou cu iarna şi m-a apucat un plâns… mi s-a făcut aşa un dor de iarna rusească! Am luat trenul şi am coborât abia la Moscova! În prima secundă, atâta am spus: „Mamă, vreau înapoi!”. Pe urmă mi-a trecut, totuşi, şi m-am adaptat şi a fost foarte bine. M-am lansat. Aproape imediat mi s-a deschis uşa unei lumi în care sunt şi în prezent. O lume din asta, în care eram deja o vedetă. După prima mea apariţie, am primit deja sute de scrisori. „Cine e fata aia, cine e aia?” Cereri de căsătorie, chestii dintr-astea. Eu mergeam deja pe Calea Victoriei şi lumea mă recunoştea. Ce să-mi mai fie dor? De nimeni nu-mi era dor! Eu eram plină de mine, tânără şi-n ţară străină!

Reporter: Sunteţi un artist total, care abordează cu succes mai multe arte: muzica – în calitate de compozitor şi de interpret, dansul, poezia, scenaristica… Totuşi, puţini ştiu de o altă faţetă a dumneavoastră, aceea de actriţă de film. Eu tocmai despre această parte, mai puţin cunoscută, doresc să vă propun să vorbim azi. Vă zic doar atât: 1962, Mircea Săucan, “Ţărmul n-are sfârşit”. Eugen Popiţă. Am căutat fotografii, am căutat afişul filmului – nu am găsit nimic! Aşteptăm de la dumneavoastră această fascinantă destăinuire. Ce avea acel film atât de subversiv, de ce nu a mai ieşit pe ecranele româneşti? Unde este acum, mai are cineva vreo copie ? Cumva, faptul că aţi jucat rolul principal, a avut vreo contribuţie la punerea acestuia la index ?

Marina Voica: În general, când am început să apar pe micul ecran, am avut foarte multre propuneri să apar în filme. Probabil, nu s-au materializat fiindcă trebuia să vorbesc, iar regizorii, iniţial, nu au realizat asta. Afară de Mircea Săucan. Mircea Săucan a absolvit la Moscova cinematografia. Vorbea ruseşte foarte bine. Oricum, mi-a spus că, pentru el, ca o cântăreaţă, eu sunt zero, dar că sunt făcută să joc în filme. Şi n-a greşit. Deci, ne-a chemat la un film. Bineînţeles, atunci eram căsătorită cu Voica. M-a dus la mare, împreună cu o actriţă, încă la facultate, Minodora Condur. Acum ne-am găsit, pe internet. Am şi pozele cu ea. Când am ajuns acolo, la mare, într-un sat a şi început să filmeze… n-am făcut nici un fel de încercări, nici o repetiţie. Mircea Săucan deja mă vroia pe mine. Ce a făcut Mircea Săucan? El a fost finanţat de către stat să facă un alt film, cu Minodora Condur. Şi a făcut o chestie pe care nu a avut nimeni altcineva curaj să o facă. De banii ăştia, el a început să mă filmeze pe mine, în filmul pe care l-a intitulat „Ţărmul n-are sfârşit” despre o rusoaică, venită în România ca să găsească mormântul tatălui său…. şi îl întâlneşte pe acest băiat. Am jucat numai noi doi, eu şi Popiţă. L-a luat pe săracul Popiţă, a făcut grămadă de încercări şi l-a ales pe el… care nu era frumos deloc. Mircea Săucan era un despot. Când m-a dus la mare, m-a încojurat de atâta lume – eu singură şi echipa de filmare, o grămadă de lume. Nu avea voie nimeni să vorbească cu mine, ca să nu mă influenţeze! De mâncat, mâncam împreună, toţi. El stătea şi se uita la mine. Atunci am văzut prima dată marea, până atunci n-o mai văzusem niciodată. Până în anul 1962, eu nu văzusem marea. Mi s-a făcut rău: de atunci, iubesc marea ca ceva înspăimântător, ceva fascinant. El stătea la masă şi mă sfredelea cu ochii. Nu mă scăpa din ochi. „Ah, ai făcut acuma ceva, aşa. Să nu uiţi să faci aşa şi la filmare!” „Ce am făcut eu, nu ştiu?” „Ai făcut ceva cu degeţelele, te-ai jucat cu degeţelele” Am filmat aşa, cu o singură rochiţă şi desculţă. Rochiţa se spăla seara, după ce filmam, iar dimineaţa era uscată şi iarăşi o îmbrăcam. Era cu nişte dungi – la sfârşitul filmului, nu mai era nici o dungă, de la atâta spălat! Mă chinuia îngrozitor! M-a dus să filmeze undeva, la intrarea în Mamaia, unde nu era plajă, erau numai pietre, din acelea, ascuţite. Acolo trebuia… să urc şi i-am spus că nu pot să urc, că mi-e foarte greu. Eu trebuia să fug pe aceste pietre, desculţă. Şi striga: „Motor!” Eu trebuia să fug. Şi striga: „Stop! Nu aici!” Avea o putere! La un moment-dat, curgea sângele din tălpile mele, pe pietrele alea. „Ce e asta, ai sânge, de unde ai tu sânge?”… „De la picioare…” Şi era foarte nemulţumit. Că Popiţă nu ştiu ce a făcut. La mine… să nu mai vorbesc! La un moment-dat, aştepta luna octombrie ca să mă filmeze în mare înspumată, când veneau valurile. Şi m-a pus să filmez în pielea goală. Eu n-am mai putut să suport… dar deja filmul s-a filmat. Eu… am fugit acasă. A venit după mine cu Miliţia. „Ce mi-ai făcut! Eu deja am cheltuit bani cu tine! Te dau în judecată!” Până la urmă, nu ştia ce să mai facă. S-a pus în genunchi. Toată lumea a venit, directorul filmului, toţi… „Marina, este ceva pur!” Atunci a ieşit şi filmul suedezului Bergman, în care cineva juca în pielea goală. „Este foarte pur! Marina, tu ieşi din valuri, în depărtare şi se vede că valul e peste tine şi nu se vede deloc… doar tu să te apropii de ţărmuri. În orice caz, mi-am dat seama, până la urmă, că nu am încotro. Am spus: să fie numai operatorul şi Mircea Săucan, să mă filmeze. Eram să mă înec! Valurile astea m-au dus în larg. A trebuit să mă  salveze, a venit cineva cu prosopul, m-a învelit şi m-a adus în braţe… aşa m-a chinuit! După aceea, era octombrie, din cauza mării, mi-a ieşit un herpes… e toată frumuseţea! „Ce ţi-ai făcut, ca să nu filmezi! Să-ţi dispară herpesul acela!”. M-a terorizat… numai cu lacrimi am făcut acest film! Dar m-a iubit foarte mult! Aşa de mult m-a iubit, mi-am dat seama că eu pentru el însemn ceva. Şi să ştii că există nişte chestii, pentru un bărbat… pe cine iubeşte, începe să-l chinuie. Şi eu eram în mâna lui, şi n-aveam ce să fac! La un moment-dat, m-am despărţit şi de primul meu soţ, a intrat în viaţa mea Viorel, care a devenit pe urmă soţul meu, era la mine o situaţie îngrozitoare. În orice caz, până la urmă am făcut acest film, dar pe urmă… ce s-a întâmplat: s-au răcit relaţiile cu ruşii. Pe urmă a venit postsincronul, de la care v-am trimis fotografii… Eu şi Mircea Săucan făceam postsincron la Buftea. Fiindcă Buftea se elibera numai noaptea, el mă aducea acolo numai noaptea. Şi eu sunt foarte somnoroasă. Filmăril se făceau numai la trei dimineaţa-patru, când răsărea soarele. Mircea Săucan vroia să filmeze soarele care răsare. Deci eu mă sculam în fiecare zi la patru dimineaţa! Încă puţin şi aş fi murit! Un coşmar, în orice caz! Pe urmă, am făcut postsincronul… filmul l-am văzut abia după Revoluţie, l-au dat la Cinematecă (în Bucureşti). Vă daţi seama cum vorbeam eu, abia venită în ţară! Atunci, el a pus-o pe actriţa Vasilica Tastaman să facă postsincron în locul meu. Există şi copia aceea a filmului, cu dublajul ei. După aceea, m-a chemat la alt film… „Meandre”.

Reporter: Şi de ce nu v-a ales? V-am căutat pe distribuţia de la „Meandre” – nu eraţi!

Marina Voica: Săucan m-a chemat la „Meandre”, fiindcă el n-a renunţat la mine, ca actriţă. Dar era sadic… L-a chemat pe Gheorghe Dinică… direct! Şi ştiindu-mă că sunt sfioasă, mai rezervată… ne-a pus probele… una în pat… eu trebuia să mimez acolo că mă sărut cu el… Pe urmă m-a pus să umblu acolo cu picioarele descoperite… Numai chestii din astea… Dinică nu mai ştia ce să mai facă! El avea mai multe emoţii decât mine! Pe urmă am spus: da, stai că-ţi arăt eu ţie, ce pot eu să fac – fără nici un fel de emoţii, fără nimic! Era o filmare într-o vilă şi… n-am mai rezistat. Şi am fugit! Iarăşi a trimis Miliţia după mine, „o să plăteşti toată chestia asta!” Şi pe cine credeţi că a chema, în locul meu? Pe Margareta Pogonat! Aceasta a fost lansarea Margaretei Pogonat!

Am şi acum scenariul filmului „Drum în penumbră” (regizor: Lucian Bratu). Eu deja începusem cu Cornel Coman… în rolul iubitei lui. Şi tot Margareta Pogonat a fost aleasă… Am şi acum scenariul. M-au trimis la mare, trebuia să fac probe chiar de filmare şi, pe urmă, nu ştiu ce s-a întâmplat… iarăşi au chemat-o pe Margareta Pogonat! Trebuia să joc o femeie de 40 de ani care avea o fată dar… arătam mai tânără decât fata aceea, de 17 ani! Iar Margareta – foarte bine a fost! Margareta într-adevăr a fost… o femeie, acolo! Eu eram un copil la vârsta aceea! Păream mai tânără decât fata mea (din film). Deci… au renunţat la mine! Şi cu mine a fost foarte greu, din cauza accentului!

Dar Gopo… nu m-a chemat Gopo să joc nu ştiu în ce film?… „S-a furat o bombă” – aici vroia să mă cheme să joc! Ştiţi că acolo nu trebuia să se spună nici un cuvânt! Dar eu… habar n-aveam ce se întâmplă şi cine-i Gopo! El mi-a spus să vin să facem o probă pe la 7:30 dimineaţa. Şi i-am răspuns: „Nu pot, eu mă scol abia la 11!”… Pe urmă, el povestea asta la toată lumea: „Ia, uite ce mi-a spus Marina Voica, cum m-a refuzat fiindcă ea se scoală abia la 11!” Asta sunt eu!

Iar al meu film, „Ţărmul n-are sfârşit” se vizionează la Academia Naţională de Teatru şi Film, se dă studenţilor ca exemplu de ceva formidabil. La vremea respectiva, însuşi marele regizor sovietic Mihail Romm a venit, m-a văzut şi a zis : „fata e formidabilă!” – în filmul „Ţărmul n-are sfârşit”. „Băiatul e catastrofă, dar fata e formidabilă!”. I-a dat atunci curaj lui Săucan cum că ceea ce făcea, făcea bine – el încă nu terminase filmul.

O dată, m-am întâlnit la televiziune cu marea actriţă Violeta Andrei – cu care nu avusesem niciodată ocazia să ne cunoaştem – direct în braţele ei m-a strâns, spunându-mi: „doamnă Marina, v-am văzut filmul, aţi fost formidabilă!”

După aceea, toţi care au terminat IATC, toţi au vizionat acest film. Deci el trăieşte!

Mihail Romm, marele regizor rus, a dat un verdict extraordinar – a spus că este o peliculă foarte bună!

Asta este, am avut ghinion. Reporter: Ce relaţie aveţi cu actorii ruşi? Dar cu filmul şi teatrul rus ? Care credeţi că sunt piesele, filmele şi peliculele obligatoriu de vizionat în formarea oricărui intelectual?

Marina Voica: Cred că intelectualii români ştiu ce au de făcut! Eu consider că fără cultură rusă, orice om care se consideră intelectual şi cultivat, este văduvit! Nu se poate altfel! Cultura rusă nu este foarte speculativă… Încercaţi să citiţi pe Dostoievski! Vreau să văd şi eu să văd cine l-a citit…. Nimeni! Doar aşa… doar crede că l-a citit – în realitate, Dostoievski este foarte greu de citit! Ca şi „Război şi pace”! Pe noi ne obligau să citim „Război şi pace” când eram la şcoală… dar ce, asta e lectură pentru şcoală? Multă lume în România a auzit de aceşti mari scriitori şi am întâlnit mulţi oameni care în special iubesc cultura rusă…. printre care cumnatul meu… mare rusofil… Nu se poate… dacă vrei să-ţi însuşeşti cultura altui popor, simultan să-l şi urăşti! E incompatibil, n-ai cum!

Ce pot eu deci să le recomand? Cine sunt eu, să recomand cuiva ce să citească? Sunt foarte mulţi români cărora le plac filmele ruseşti. Nici nu se poate altfel… Cândva, erau festivaluri de filme ruseşti. La „Patria” erau chiar zece zile de festival. Iar sala era plină, întotdeauna.

Românii sunt foarte dornici, şi foarte apropiaţi şi uşor de cucerit cu stilul rusesc.

Reporter: Am observat asta în concertele Corului Armatei Roşii la care am fost personal, în ultimele dăţi (interviul a fost luat luni, 19 decembrie 2016), la Sala Radio… Ansamblul Alexandrov… Apoi la Polivalentă. Am participat la ultimele concerte pe care le-au susţinut.

Marina Voica: V-am trimis pozele… acolo unde dansez, în hol… mai era acolo un ansablu de lipoveni. Şi pe urmă m-am fotografiat cu Eliseev. Asta a fost după concert. Uite, ca atare – plin, plin! Nu era nici un loc liber! Şi a avut un succes imens!

Reporter: Da, a fost extraordinar!

Spuneţi-mi, cum se reflectă Rusia în creaţia dumneavoastră muzicală? Dar în poezie? Ce melodii ruseşti simţiţi nevoie să cântaţi, în marile momente ale existenţei?

Marina Voica: Cred că se reflectă… bine de tot! Toată lumea care se pricepe, spune că toate cântecele mele sună ruseşte! Şi aşa este! Căsuţa de la marginea satului, acordeonul… armoniile tipice. Mie-mi place foarte mult tonalitatea minoră, nu majoră, în muzică. Simplă de tot, cu câteva acompaniamente şi gata! Asta e deja ştiut – şi acceptat, să ştiţi! Chiar şi la nivel înalt! Încă înainte de Revoluţie. Cu toate că nu mi-a intrat decât melodia „Acordeonul” în concursuri. Dar şi „Afară plouă, plouă” care e acum un fel de imn naţional! Cine nu-l mai ştie? Toţi maneliştii îl cântă! Au adăugat nişte texte pe care le ştiu ei mai bine… şi îl cântă!

Reporter: S-a şi pierdut titlul melodiei… „Într-un colţ de cafenea”, de fapt, aşa se numeşte.

Marina Voica: Exact, n-are nimic cu ploaia!

Reporter: Slavici şi Iulia, acest cuplu frumos de cântăreţi v-au readus în centrul atenţiei în Federaţia Rusă, prin intermediul versiunii personale a şlagărului dumneavoastră, “Intr-un colţ de cafenea”… Cum a fost întâlnirea cu aceşti frumoşi cântăreţi moldo-ruşi, ce alte proiecte mai aveţi în vedere împreună cu ei?

Marina Voica: Nu el a preluat… eu i-am dat-o!

Reporter: Cum l-aţi descoperit?

Marina Voica: El a venit la mine! M-a sunat mama lui – el are o mamă iubitoare foarte… care trăieşte la Galaţi. Ea m-a găsit şi mi-a povestit că are un băiat… şi m-a rugat să-l primesc. Şi a venit aici, la mine, la Breaza. I-am dat chitara – am una de la soţul meu, el cânta la chitară… şi mi-a cântat câteva cântece şi mi-a plăcut stilul lui. În primul meu show, l-am şi luat. A apărut apoi de trei ori la televiziune, singur. Apoi, când a format un duet cu Iulia, eu le-am dat acest cântec. I-am tradus acest cântec în ruseşte. Şi l-am tradus foarte bine. Şi l-am şi imprimat. I l-am dus şi lui Şurik, la Ivanovo… l-a dat celor de la radio de acolo şi nu l-au pus măcar odată. Ah, şi cei din Ivanovo… În Ivanovo… s-a născut o fată… care a plecat în străinătate, într-un stat complet diferit, nu în alt oraş, într-o ţară mare, România. Şi a ajuns acolo vedetă! Măcar un minim interes! Nici un interes! Fiindcă au venit nişte tineri… deja altă generaţie. S-a dus, nu mai este aşa cum ştim noi, cum erau ruşii înainte!

Aşa e cu Slava. I-am dat acest cântec. El era lansat în Rusia, dar vroia foarte mult să se lanseze aici, în România. Şi i-am spus: „Slava! Mai mult decât atât, nu poţi!” Suna mama lui şi mă întreba de ce nu se poate face ceva mai mult. Ce puteam să fac? Mai mult decât a-l invita în showurile mele, mai mult decât atât, nu puteam să fac. El a mai fost invitat la Galaţi, la Alexandru Jula (cântăreţ şi realizator TV), a avut şi acolo nişte apariţii, Fuego a vrut să-l ia… Eu sau Margareta Pâslaru, noi ne-am lansat altfel… cum am apărut, a fost ceva unic… pentru mine a fost o aventură, cântatul la televiziune… Eu nu spun că el nu are acel „ceva”, dar a trecut timpul, au venit foarte mulţi basarabeni, foarte buni, au venit aici să se lanseze, iar în afară de Anastasia Lazariuc, Pavel Stratan… de fapt nimeni nu s-a lansat. Acum e altă lume, sunt găştile, mafie… e foarte greu să te lansezi. La un moment-dat, ei mi-au trimis melodia… au făcut-o altfel puţin… şi mi-a plăcut! Fiindcă el lucrează acolo, la Moscova, cu basarabeni… care au o şcoală rusească! Într-o zi, vă voi arăta interviul meu la TV Moldova 1, unde am cântat două cântece… să vedeţi ce profesionişti… ce lumină… cum au muncit cu mine, când le-am zis: „vă rog foarte mult, aici am nevoie de un anumit tip de lumină, mie-mi trebuie aia-aia-aia, şi să am o lumină bună, dacă nu, eu nu cânt!” Mi-au răspuns: „lăsaţi, doamnă, că ştim noi cum!” Am o anumită faţă, care cere o anumită lumină. Pe mine nu mă interesează când mă duc aici, la piaţă, la Breaza, cum arăt. Dar eu sunt artistă! Şi trebuie să arăt cât mai bine! Pentru voi, pentru lume!

Reporter: Cu Slavici veţi mai colabora?

Marina Voica: Cum să nu? Tot timpul! El chiar m-a rugat să-i scriu ceva. Dar eu, când compun ceva, e totuşi întâi pentru mine. El are foarte multe contracte la Moscova, dar vrea aici, în România. Dar aici, dacă nu s-au lansat mai demult… deşi are nişte cântece foarte frumoase… l-am recomandat celor de la Electrecord. Însă acolo, la Moscova, beneficiază de o adevărată cultură muzicală, de la basarabeni. Nişte băieţi care le orchestrează… şi le orchestrează formidabil. Şi Fuego, la fel face. Tot acolo orchestrează totul.

La fel şi în CD-ul cu compoziţiile mele – „Şi afară plouă, plouă”, prezentat şi pe reţelele sociale, care a avut o lansare cu mare succes!

Reporter: Ce mai fac vedetele pe care le-aţi lansat sau sprijinit în carieră… îl am în vedere în special pe Laurenţiu Duţă acum… Mai colaboraţi cu unii dintre ei?

Marina Voica: Să ştiţi că pe Laurenţiu Duţă l-am ajutat, dar nu eu l-am lansat. Nu vreau să mă erijez într-o lansatoare de vedete. De fapt, eu am compus un cântec, „Cifre, cifre” şi am vrut să-l cânt singură, dar pe urmă l-am văzut pe Laurenţiu şi mi-am zis: „Vai, nu se poate, trebuie să iasă cântecul cu acest băiat, care îl are pe Michael Jackson în suflet!” L-am sunat, l-am găsit… I-am spus: „uite, am o piesă pentru tine!” A fost foarte, foarte mirat! „Cine-o fi Marina Voica?” Eu, pentru el, eram deja din altă lume, din generaţia bunicilor lui. A venit, i-a plăcut piesa, care a făcut furori, a fost un şlagăr… L-am orchestrat, pe urmă l-am imprimat… Apoi, în perioada „3 Sud-Est” când venea din Năvodari în Bucureşti, lăsa clapa la mine, ca s-o aibă în siguranţă. La clapa asta am învăţat eu să compun câteva piese, pe care le am aici.

Deci aşa s-a lansat Laurenţiu Duţă, bine de tot… L-au chemat în emisiuni, l-au luat în braţe, imediat, toată lumea… A făcut şi un clip foarte frumos, „Cifre, cifre”, cu mine, bineînţeles, eu sunt un fel de profesoară iar el e cu dansul… Era mic, dar un profesionist de nu se mai poate!       A venit în recitalul meu TV! Cineva din regie mi-a spus” „Scoateţi-l pe Laurenţiu, că nu intraţi cu toate melodiile”… era într-o campanie electorală… Am spus: „Eu pe Laurenţiu Duţă nu-l scot!” Şi am scos dintr-o piesă a mea, am sacrificat, în recitalul care era, de altfel, foarte bun. Găsisem nişte acordeoane mici-mici de tot, pentru două gemene, la piesa mea, „Acordeonul”… şi n-a intrat… Asta a fost, cu Laurenţiu.

Eu mă mândresc cu piesele mele prin cuvintele lor, nu prin melodie. Eu, de fapt, nici nu mă consider cântăreaţă, mă consider o şansonetistă. Iar aceste cântece ale mele sunt din genul „şanson”.

Reporter: Eu vroiam să vă întreb de poeta Marina Voica.

Marina Voica: Sunt foarte mândră că am scris nişte texte foarte frumoase.

Reporter: Ce alte proiecte artistice aveţi în pregătire?

Marina Voica: N-am şi niciodată n-am avut nici un proiect! Proiectele mă caută pe mine! Stau şi aştept!

Reporter: Cochetaţi cu reţelele de socializare? Ce lucruri, fapte, persoane pozitive aţi descoperit aici?

Marina Voica: Ştiţi câţi fani am eu? 5000! Nu mai intră nimeni! Mi-am făcut prieteni! Am o fată… în fine, e cu douăzeci de ani mai tânără… Era aşa o fană a mea… Acum trăieşte în Danemarca, căsătorită cu un danez. M-a găsit fix prin intermediul internetului! M-a căutat… fiindcă nu vroia nimeni să-i dea adresa… ştia că sunt la Breaza. Până la urmă, a obţinut numărul de telefon şi a spus cine este şi vroia să vină. Şi nu ştiu cum, de obicei refuz foarte politicos, dar atunci am acceptat. Când a venit la mine în casă, cu un sac imens, şi când a început să înşire, nu pe masă – pe jos, toate afişele cu mine, de la spectacole, pe care ea le furase când era puştoaică. Eu eram pe atunci cap de afiş… nu existau nici Similea, nici Mirabela… ele cântau în deschiderea concertelor mele. Aşa a fost! Până şi peste Margareta eram, la un moment-dat! Iată, aşa un fan am găsit!

Un alt fan, un băiat tânăr de tot, care e acum preşedintele fan-clubului „Marina Voica” – l-a înfiinţat şi să vedeţi cum se ocupă… Altele, altele… din Cluj, unul… Călin Mihai, din Constanţa… şi tuturor le-am trimis CD-urile mele. Unii chiar au venit la lansare. Foarte multe persoane… fete şi băieţi…

Îmi place, fiindcă văd cum judecă lumea, nu vorbesc numai despre mine, ci în general. Aflu lucruri foarte interesante. Pe urmă… Sorin Bele… care, la fel, e mare rusofil… iar pe dumneavoastră, imediat v-am luat la ochi… Aş face eu nişte interviuri cu dumneavoastră, ca să vedem de unde şi până unde atâta iubire, mai ales că nu ştiţi ruseşte… învăţaţi ruseşte!

Ştiţi cum se poate învăţa? Cum am învăţat eu engleza. Acum citesc romane… fără nici un fel de profesor! Datorită lui Michael Jackson! Cineva care a fost în America, mi-a dăruit această carte a sa, „Moonwalker”. Sunt singura din ţară care are această ediţie originală.

Am deschis prima pagină. Ştiţi cum arăta salteaua mea? Numai locul în care stăteam eu era liber, în rest, hârtie, dicţionar, manualele de limba engleză. Nu vă puteţi imagina cum arată dicţionarul meu acum – nu se mai poate citi nimic din el. Totul e să înveţi verbele. „A avea”, „a fi”… apoi, cu dicţionarul, cuvântul cutare, cuvântul cutare… Toate verbele şi toate timpurile – le cunosc pe toate! Şi aşa am învăţat!

Reporter: Cum v-aţi dori să arate relaţia României cu Rusia? Cum credeţi că este percepută Rusia azi de concetăţenii noştri? Ce aţi dori să se amelioreze, pe acest făgaş? Ce şanse credeţi că sunt?

Marina Voica: Nici o şansă! Timpul rezolvă totul! Cine vrea adevărul, află! Cine vrea să ia informaţiile din mass-media, de la televiziune… rămâne mulţumit şi doarme liniştit. Dar, dacă vrei să afli adevărul, adică… cred că era şi-n epoca de piatră, totdeauna venea la un şef, la un bătrân, un pârâtor şi un pârât. Erau două versiuni. Nu se asculta nici atunci doar una. Două surse trebuie să ai, întotdeauna. Iar din două surse, bine informat – gândit bine! Dar… cine face asta? Ştiţi că… deie Dumnezeu să trăim cum trăim acuma! E foarte bine… lasă, să scrie tot ce vor, iar fiecare – să gândească cum vrea! România, iată, nu are acte de terorism, Doamne-fereşte! Nu vedeţi cum trăieşte toată lumea? Noi suntem liniştiţi. La noi totul lucrează, lumea se pregăteşte acum, face cozonac, sarmale… eu am cumpărat nişte lasere… unul în casă şi unul afară, care umplu casa de luminiţe. În general… lumea trăieşte şi poate în asta este cea mai mare înţelepciune. Că viaţa asta este singura care ni s-a dat. Şi dacă începi să-ţi baţi capul cu politica… ce ştim noi? Noi ştim ceva? Popoarele, între ele – cu toate se înţeleg! Toţi sunt la fel, suntem oameni! Nici o diferenţă!

Reporter: Care ar fi asemănările cele mai frapante şi ce deosebiri categorice există între români şi ruşi?

Marina Voica: Asemănări frapante? Cea mai frapantă este că trăim pe acest pământ! Iar deosebiri? Că ruşii sunt slavi, iar românii – latini… Ei, şi? Aşa că, să stăm liniştiţi şi să ne vedem de treabă şi să sperăm. Şi timpul o să rezolve totul!

Marina Voica – alcătuire sufletească

1) Virtutea preferată: Cinstea

2) Calitatea preferată la un bărbat: Tăria de caracter

3) Calitatea preferată la o femeie: Frumuseţea

4) Ce apreciaţi mai mult la prieteni: Ataşamentul

5) Ocupaţia preferată: Ceea ce fac acum

6) Visul de fericire: Visul de a avea această fericire.

7) Ce altceva aţi fi vrut să fiţi: Campioană mondială la patinaj-viteză.

8) Scriitorul preferat: O. Henry

9) Culoarea favorită: Oricare

10) Eroii de ficţiune preferaţi: Ostap Bender

11) Eroii dumneavoastră din viaţa reală: Nu am

12) Starea actuală de spirit: Setea de viaţă

13) Ce detestaţi cel mai tare: Trădarea

14) Darul natural pe care aţi vrea să-l aveţi: De a folosi din plin din ceea ce am deja.

15) Ce aţi vrea să schimbaţi din cursul vieţii: Să trăiesc veşnic!

New Post has been published on http://bit.ly/2iXtX5E

acs-rss.ro : La mulți ani! C новым годом!

Scris de Marian Rădulescu

  Încă un an s-a scurs. Un an încărcat de evenimente împortante, faste și nefaste. Dar cel mai important eveniment a fost schimbarea de orientare petrecută în SUA, odată cu alegerile prezidențiale: stoparea elanului „șoimilor războiului” , adepții unui conflict cu Rusia, în favoarea adepților liniei pragmatice, de parteneriat economic. Primele efecte în plan politic s-au văzut:alegerile din R. Moldova și Bulgaria, unde au câștigat doi președinți adepți ai cooperării cu Rusia. În România, alegerile parlamentare au fost câștigate de PSD iar dinspre Washington nu a mai venit nici un „semnal puternic și repetat” de respingere al votului popular, ca în urmă cu vreo patru ani. Declarația lui Donald Trump: „veți vedea parteneriat, nu conflict” se impune încet, dar sigur.

În concluzie, se impune ca România să meargă pe calea parteneriatului. Să deschidă urgent calea refacerii și întăririi relațiilor politice, economice și culturale cu Federația Rusă. Iar până când înalții dregători ai țării își vor da seama de importanța realizării acestui obiectiv, se impune ca primii pași în acest sens să fie făcuți de cetățenii responsabili ai României.

Noi, membrii activi și simpatizanți ai Asociației de Cooperare România-Rusia, conștienți de responsabilitatea noastră cetățenească, am făcut deja primii pași în acest sens. După puterile fiecăruia. Am promovat ideea relansării colaborării româno-ruse prin postări și comentarii pe rețelele sociale, am publicat materiale pe site-ul GLASUL, în paginile revistei CALEIDOSCOP RUS, tipărită de Centrul Rus de Știință și Cultură din București, cu care asociația noastră este într-o strânsă colaborare. Mai mult, prin eforturile d-lui Gabriel Antoniu Lavrincik, s-a realizat un dialog între reprezentanții diplomatici ai Federației Ruse în România și reprezentanți ai autorităților locale, ai agenților economici care pot dezvolta afaceri cu parteneri ruși.

La prima vedere, nu sunt vizibile rezultate ale acestor activități. Este explicabil, deoarece toți acești oameni reprezintă un mic segment al societății românești. Dar cel mai important lucru este că primii pași au fost făcuți. Trebuie în continuare efort și multă perseverență pentru realizarea obiectivului propus. Numai așa vom reuși!

Este vremea ca acum, la cumpăna dintre ani, să urăm tuturor membrilor și simpatizanților Asociației de Cooperare România Rusia, prietenilor și colaboratorilor noștri din Rusia și din lumea întreagă, multă sănătate, fericire, prosperitate și împliniri pe toate planurile!

New Post has been published on http://bit.ly/2iLfY2L

acs-rss.ro : Privighetori cu zborul frânt

Scris de Alexandru Voicu

  Duminică, 25 decembrie 2016. Sărbătoarea Crăciunului la români. M-am trezit cu noaptea-n cap, să dau o fugă până la Bucureşti. Am deschis televizorul, cât să mă îmbrac. Apoi am ieşit afară, să pornesc maşina, să se încălzească motorul înainte să plec la drum. Când am revenit în cameră, mi-a atras atenţia o ştire afişată pe ecran. Un avion militar rusesc s-a prăbuşit în Marea Neagră. Am mărit sonorul, dar n-am aflat mai multe. Doar că printre pasageri se aflau militari şi artişti. M-a întristat vestea, dar nu mi-a trecut prin cap cât de mare este nenorocirea. Am stins televizorul şi am plecat.     Singur în maşină, pe autostrada aproape pustie. Nici de această dată nu mi-a dat prin gând să ascult radioul, să aflu noutăţi. Am ascultat colindele lui Ştefan Hruşcă, doar era Crăciunul… La fel şi la întoarcere. Iar cei cu care m-am întâlnit în Bucureşti, nu ştiau nici ei nimic. Abia în camera mea, când am repornit televizorul, am simţit că a căzut cerul peste mine. În avionul prăbuşit în Marea Neagră se afla Corul Alexandrov, Corul Armatei Roşii. Nimeni nu a supravieţuit tragicului eveniment. Am ştiut instantaneu că pentru mine acest Crăciun s-a sfârşit. I-am plâns toată ziua, pe reprize, pe marii artişti dispăruţi. Ei mi-au oferit în continuare cântecele lor înregistrate, eu n-am putut să le ofer decât lacrimi. Nu lacrimi de bucurie, ca altădată. Lacrimi de durere şi de neputinţă… Luni, 26 decembrie 2016. A doua zi de Crăciun. Din nou singur în maşină, spre Bucureşti. Fără radiou, fără colinde. Doar cu tăcere şi amărăciune. Ora 15.00. Flori şi lumânări aprinse în faţa Ambasadei Federaţiei Ruse, pe Kiseleff. Împreună cu alţi prieteni. La ora 18.00, la Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură, va avea loc o comemorare. Mai sunt trei ore până atunci. Muzeele sunt închise, iar afară a-nceput să geruiască. Găsesc o cafenea deschisă, lume puţină înăuntru. Intru şi mă aşez la o măsuţă cu două locuri. O Crăciuniţă se grăbeşte să-mi preia comanda. Doar o cafea. Mi-o aduce grăbită, apoi se retrage într-un colţ, cu o altă Crăciuniţă. Şuşotesc ceva despre mine. Îmi dau seama după privirile lor, pe care mi le aruncă din când în când. Nu am o figură veselă şi binevoitoare. Nici nu s-ar putea, în aceste momente. De fapt, mi s-a spus de multe ori că semăn a securist sau procuror. Nu pot pretinde să fiu privit ca Moş Crăciun, dar nici nu vreau să fiu luat drept vreun slujbaş al ANAF-ului. Intenţionam să lungesc cafeaua, să zăbovesc la căldură, dar am sorbit-o repede. M-am ridicat, am plătit, apoi am dat să ies. Crăciuniţa mă roagă să aştept o clipă. Cât să-mi pună în palmă bonul fiscal… Am ieşit afară, în ger. Parcă e mai bine aşa. Îmi aprind o ţigară şi pornesc pe bulevardul Lascăr Catargiu. Apoi îmi prelungesc traseul pe Magheru. S-au aprins instalaţiile de Sărbători, nenumărate luminiţe multicolore. Şi tot atâtea gânduri triste. Cei plecaţi dintre noi nu le vor mai vedea niciodată… Mă uit la ceas şi socotesc că e vremea să fac cale-întoarsă. La Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură, alţi prieteni veniţi să aducă un pios omagiu celor care nu mai sunt printre noi. Flori, lumânări aprinse şi gânduri aşternute în cartea de condoleanţe. Apoi, vizionarea minunatelor cântece pe care ni le-au lăsat în urmă şi retrăirea sublimelor clipe cu care ne-au încântat la Bucureşti. La final, un moment de reculegere în memoria privighetorilor cu zborul frânt. A fost tot ce am mai putut face, noi, cei rămaşi, pentru artiştii plecaţi… Am îndrăgit încă din copilărie cântecele Corului Alexandrov. Ale Corului Armatei Roşii, aşa cum i se spunea în vremea Uniunii Sovietice. Iar pentru mine „Katiuşa” a fost, este şi va rămâne cea mai frumoasă melodie de pe pământ. Primăvara, când tundeam livada din faţa casei, scoteam boxele afară. Ca să le ascult cântecele în care tăria bărbătească se îmbină armonios cu sensibilitatea sufletească. Şi le voi asculta în continuare, la fel ca şi până acum. În 2015, am tresăltat de bucurie când am aflat că vor concerta la Bucureşti, la Sala Palatului. Era în primăvară când a fost lansată ştirea, dar mi-am comandat imediat un bilet pentru spectacolul din luna septembrie. Şi aveam să-i văd chiar de două ori într-un an, ba chiar într-o lună! Am avut onoarea să mă aflu printre invitaţii Federaţiei Ruse la primul concert, din 12 septembrie 2015, de la Casa Radio. Atunci l-am întâlnit pentru ultima dată pe Corneliu Vadim Tudor, care avea să plece dintre noi la numai două zile. Ultimul său articol a fost legat chiar de acest eveniment: „O <performanţă> a bezmeticei politici americane: ROMÂNII I-AU APLAUDAT PE RUŞI ÎN PICIOARE!”. Acum, Tribunul şi membrii dispăruţi ai Corului Alexandrov s-au regăsit în ceruri… Anul acesta i-am văzut din nou la Sala Palatului, pe 9 octombrie 2016. După concert, am scris articolul „Corul Armatei Roşii. I-am văzut încă o dată!”. Recitind titlul, mă încearcă un gând amar. Acela că „i-am văzut ultima dată”… Dar nu, nu va fi aşa! Dispariţia unor inegalabili artişti, care au încântat prin artă şi profesionalism, lasă pentru totdeauna un gol ireparabil în sufletele celor care i-au iubit. Însă, în tot acest ocean de tristeţe, a răsărit şi o insulă de speranţă: Corul Alexandrov, Corul Armatei Roşii, NU îşi va anula niciunul dintre concertele planificate pentru anul 2017! „Am să-i văd şi altădată! DE FIECARE DATĂ!”