Cel mai des, ma simt ca o nebuna. Poate sunt un om naiv, un copil-adult lasat sa creasca dupa vreme. Am o pasiune mare si vreau sa stie toti. Dragostea pe care o port in sufletul meu ar putea sa fie un inger dar ingerul meu este nevrut aici. Imi place sa scriu. Imi place sa vad ca o bucata dintr-un copac imi asculta gandurile filtrate prin stilouri uzate. Imi place sa imi aud inima batand alert si vag atunci cand stiu ca creierul meu are o idee. Asta e religia mea si e o religie in care se pare ca nu mai crede nimeni altcineva inafara de mine. Nu o pot nega pentru ca ii simt valurile odata cu primul gand de dimineata si ii imbratisez caldura odata ce imi sting lumina in camera,noaptea tarziu. In religia mea nu mai crede nimeni caci nu am rugaciuni si nici o intruchipare, e doar o simpla stare de neliniste invelita in regretul ca poate ar fi fost mai bine sa nu cred,sa nu vad si sa nu mai simt. La ce spun eu ‘rugaciuni’ li se mai spune 'ganduri’ . In religia mea nu exista reguli pentru ca ar fi o crima. Si stiu ca nu e voie sa ucizi… Asadar, toate gandurile mele sunt libere si la fel ma simt si eu atunci cand isi iau zborul. Cel mai mult imi place cand isi iau zborul pe hartii. Religia mea are totusi o problema: nu i-am aflat inca scopul. Sunt zile in care ma inalta si zile in care ma conduce spre disperare, sunt zile in care o simt distanta si altele in care mi-e aproape. Oricum ar fi,nu pleaca. E o divinitate absurd de omeneasca, nu are parul blond sau brun ci-i place sa cunoasca.
