#digul

Menekuk Dengkul di Digul

Marea loveşte digul pe care în seara aceea n-am avut curajul să mergem la capăt. Piatra udă luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi ne puteam prăbuşi în apa care fierbea dedesubt. Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig. Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar şi îl vom uita în cele din urmă, vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la capăt. Acum chiar dacă aş merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau mai pot înainta curajos. E totuna. Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde, să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă înteb cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici. Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig, ca şi cum l-aş cunoaşte?