Alții stau până în ultima noapte a anului cu un joint lung între buze cu bricheta în buzunar așteptând să îl aprindă. Să se ducă după un bloc, după un garaj, într-o anumită scară sau mașină, să fie într-un anumit loc. Aprinzându-l, inhalează primul fum de mahoarcă pe care îl simt în diafragmă, sau cel puțin undeva în zona aia. Mai trag unul, după altul privind pământul, sau în jur, alții meditează cu totul. 

Începe să se adune mult fum în cap și poc. Ești spart. După jumătatea jointului, spre filtru, treaba începe să ardă pe gât puțin. Începi fumurile să le tragi cât mai multe și cât mai scurte. Dar realizezi că nu ai nicio combatere a usturimii acesteia, și te forțezi să îl fumezi până la capăt. Cu seceta în cap sau în gură, îți scoți sucul sau berea și torni pe gât. 

Nodul din gât ți se scurge, și începi să mergi pe stradă rupt. Te ia întâi de la picioare, și este semnalul că a fost ce trebuie. Continui să mergi, și în cap ți se fac gândurile varză și se formează tumultul din tine. Acel moment când nu știi ce se întâmplă, dar doar să continui să mergi și ești concentrat doar la mers. Să ajungi din punctul A, în punctul B. 

Cel mai minunat sentiment este să te doară la banană, mergând pendulat de fumul din cap și toată lumea nici să nu se uite la tine. Până la urmă, cine se sparge pe timp de zi? Iar când o faci ziua, parcă este un sentiment de totală eliberare. Îți mai scoți o țigară din pachet, ca să îți tulbure puțin totul din tine și este perfect.