#2 (mutatul)
Uneori am atacuri de panica legate de mutatul din garsoniera din Bucuresti, in care am locuit 13 ani și unde se pare ca am facut radacini. Nu imi dădeam seama ca un spatiu devine atat de adictiv.
Cand sunt la țară simt o legătura foarte puternică cu cei care au murit, mult mai puternică decat cum era in ultimii ani cand inca erau in viata. M-am trezit facand aceleasi lucruri pe care le-a facut tata atunci când bunicul s-a dus. Am distrus ceva. Și am simtit și nevoia sa ard ceva si sa arunc multe lucruri, ceea ce nu mi se întâmplă altfel, niciodata. Mama e și ea mai liniștită la gândul că aș putea sa preiau cateva din atributiile lui tata. La pomană am facut gratar, chestie pe care o facea el. Am facut cu mama mancarurile lui preferate ca si cum le-am fi facut pentru el. Era o senzatie foarte dureroasa.
Acest loc mă respinge și mă atrage în același timp, dar ambele trăiri sunt cu siguranță legate de experiența mea aici. Pe de o parte mă gonește ceea ce m-a gonit de la început, lipsa evenimentelor, sărăcia ideilor, tâmpeala generală, munca sisifică, și ce mă atrage probabil, nostalgia și apropierea de spiritele care se pare că rămân în oamenii cu care au fost aproape, în spațiul pe care l-au ocupat și în obiectele pe care le-au atins. Îmi place că aici pot cu ușurință să accesez gândurile unde se află ei, ca niște ecouri, amintirile, anumite obiceiuri, căile neuronale pe care le străbat iar și iar pentru a-i ține încă cu mine.
Și mai îmi place că mă face să mă simt ca atunci când te joci diveste jocuri copilarești la vârsta adultă, desenezi cu creioane colorate sau acuarele de la fondul plastic, te dai pe gheață sau cu sania, acțiunea asta provoacă o absență liniștitoare, lipsa timpului și a anxietății, ca atunci când erai copil, doar un observator, iar lumea se derula în fața ta, fără să aștepte nimic de la tine. În plus, spațiul și obiectele facilitează recuperarea unor amintiri uitate, ca niste imagini neclare, niște senzatii vagi de deja-vu și o atmosfera generala cețoasă, arsă ca în fotografiile vechi. De exemplu niste rosii cherry, le-a plantat mama anul trecut, nu le-a mai cules nimeni și anul asta, surpriză, au ieșit iar, singure de capul lor, odată cu buruienile. Mi-au adus aminte de un pâlc de mișcunele, mic cât o baligă de vacă, care apăreau an de an în același loc. Erau printre primele flori ale primăverii, eram foarte mică când mă duceam sa verific daca au aparut, și mi se parea uimitor să le găsesc acolo printre ierburi și buruieni, cu timpul interesul s-a disipat, iar când le mai verificam, mare fiind, mai degraba retrăiam nostalgic uimirea, până s-a pierdut totul în hățișul gândurilor.
