#copilarie

Momoiro Clover Z – Moon Pride

Intrarea în capitalismul neoliberal a fost pentru destui dintre românii care s-au născut la sfârșitul anilor 80/începutul anilor 90 o perioadă marcată de cele câteva emisiuni optintit luate, preluate sau reciclate fie din era anterioară, fie din ce se putea obține ieftin de afară. Întâmplarea a făcut ca spre finalul mileniului al II-lea, copiii din preajma hamletizărilor autohtone să descopere…

"Ceea ce au nevoie cel mai mult copiii sunt esențialele lucruri pe care bunicii le au din plin. Bunicii le oferă o dragoste necondiționată de nimic, bunătate, răbdare, umor, confort și lecții despre viață. Și, cel mai important, prăjituri."

Atât de triști."

 Este ora 11 şi ceva.

 Lumina telefonului mă orbește, nu reușesc să citesc în totalitate numerele afişate pe ecran.

Sting repede ecranul și las telefonul pe noptiera din dreapta mea.

M-am trezit buimacă, dar după visul din noaptea precedentă, nici nu mă mir.

Mă ridic totuși din pat și cu-n mers stângaci mă îndrept spre baie.

 Ajunsă acolo , mă spăl pe față și îmi pieptăn părul.

După câteva minute, dau să ies din baie, dar ca de fiecare dată mă lovesc vizual de cântar. Asta îmi reamintește că trebuie să mă duc să-mi fac ceva să mănânc, cu speranța că în câteva zile, voi mai pune măcar 1 kilogram pe mine.

Până ajung în bucătarie și îmi pregătesc micul dejun, încerc să uit de visul de aseară și de gândurile negative care nu îmi dau pace.

Am decis că anul ăsta va fi anul meu,  nu pot lăsa nimic să mi-l strice!

Așa că, mă ridic de la masă și mă duc să pornesc muzica.

În  boxe răsună melodia asta : https://youtu.be/8M-FfwBAVFo

Îmi iau și telefonul cu mine și ies din cameră fredonând versurile melodiei :

,, Another year is running through my veins

Some moments wasted, some will remain

The days are getting shorter and I try to drown my fears

The shadows of the night slowly disappear

Another day to leave it all behind

Good morning life, so beautiful and bright

I'm going back in time to the days when I was young

And now it feels like life had just begun"

Mă așez din nou la masă și continui să mănânc din bolul cu cereale.

Într-un final, termin de mâncat și spăl castronul.

Deja începusem să mă simt mai bine, chiar zâmbeam!

M-am întors în cameră să mă schimb de pijamale și să-mi strâng lucrurile aruncate pe acolo la întâmplare.

Am terminat relativ repede, cu muzica totul e mai simplu.

M-am uitat la ceas,  era ora 12:35

Aveam de învățat pentru sesiune, dar mai aveam timp (așa spun mereu, dar nu știu cum se face că mă trezesc fix cu 2 zile inaintea examenului că trebuie să învăț totul.)

Așa că mă așez pe scaunul din fața biroului și îmi aprind o țigară.

Îmi verific mesajele și intru pe Tumblr.

Tot dădeam scroll din plictiseală, mă mai opream din când în când,cu gândul că, poate găseam ceva interesant de citit.

Așa am stat timp de vreo 10 minute, până când am dat de ceva care mi-a stârnit interesul.

Un fragment dintr-o carte care spunea așa :

„Mi-a spus mama într-o dimineață: „Tu ai nevoie de un bărbat răbdător, care să te iubească cu adevarat. Evită oamenii fara un țel în viața, evită bărbații care promit prea multe deşi faptele lor lasă de dorit. Tu poți şi vei face totul singură, iar asta sperie pe oricine. Doar bărbatul potrivit va rămâne, te va susține și îți va dărui liniștea de care ai nevoie. Draga mea, tu ești o furtună si puțini bărbați știu cum să te calmeze”.”

Nu prea sunt genul de fată care să fie atrasă de astfel de subiecte. În schimb, fragmentul ăsta mi s-a părut... foarte familiar și ciudat, pot spune.

  Chiar asta mi-a spus bunicul meu într-o dimineață tomnatică, abia împlinisem 18 ani. Dacă nu greșesc, cred că era chiar adoua sau atreia zi după onomastică . Adică, 5 sau 6 Octombrie.

Am povestit mult atunci, mai mult ca deobicei.  Mi-a povestit despre mama așa cum n-o mai făcuse niciodată. Mi-a spus și despre mine, mi-a povestit atât cât a putut. Căci mi-a mai spus că voi afla mai multe pe parcurs, de una singură.

Printre toate astea, a citat fragmentul acela, parcă cuvânt cu cuvânt.

Am rămas puțin pe gânduri și am realizat că au trecut 2 ani și 3 luni de atunci.

În timpul ăsta, pot spune că absolut totul s-a schimbat, inclusiv eu. Multe întâmplări mi-au dat lumea și sufletul peste cap. Am simțit totul în anii ăstia.

Am închis fereastra de la Tumblr și am oprit și muzica.

M-am ridicat de pe scaun și m-am dus în sufragerie.

Acolo fiind,  m-am așezat pe canapea și priveam fotografia pusă pe unul din rafturile bibliotecii.

Acum, stau și te privesc în liniște, ești fix în fața mea și îmi zâmbesti cu încredere, așa cum o faceai pe vremea când 5-ul din calendarul de astăzi, reprezenta de fapt vârsta mea. Vremea aceea când credeam că odată împliniți 17-18 ani ești total independent.

Îmi e dor de vremea aceea, de cum eram eu, micul tău învățăcel. De cum mă îndrumai în  tot, dar totodată indrumarea ta nu era una rigidă, ci una în care mă invățai să fac proprile alegeri.

Îmi  e dor pentru că timpul a trecut și nimic din ce a fost nu mai este.

Dar zâmbesc! Zâmbesc pentru că azi, acum de fapt, stau și te privesc și deși îmi e dor, constientizez că ai avut dreptate.

De azi, stiu cine sunt și de ceea ce am nevoie!

Te privesc suflete, poate că doar în poze mai pot, dar te simt aproape. Și știu că îmi ești aproape și acum. M-ai luat sub aripa ta de înger, pentru că știi ceea ce ai crescut! Ai încredere în mine și de azi am și eu încredere în mine!

Ce va fi, va fi, dar ăsta e anul meu! Asta e viața mea! Și joc după regulile mele!

Pentru că eu pot singură!

• TU! cel care citește,  ce mai stai?  Trăieste-ți viața, este a ta! Și nu uita, iubește-te pe tine, iubeşte-ti aproapele!