Comentariu de Costin Tuchilă
Se împlinesc astăzi, 8 august 2018, 148 de ani de la Republica de la Ploieşti. Cum, în ciuda cercetărilor, multe aspecte ale acestei mişcări antimonarhice(1), lovitură de stat nereuşită, rămân încă enigmatice, imaginea ei este cea anecdotic-burlescă, înfăţişată de Caragiale în schiţa ”Boborul!”, publicată în ziarul ”Epoca”(2) din 21 noiembrie 1896, la rubrica ”Tribuna literară”. Această rememorare târzie, după mai bine de un sfert de veac, în care pana satirică este totuşi muiată într-o aparenţă de nevinovată duioşie (un truc, desigur, efectul fiind cinic), duce, progresiv, totul în derizoriu. Aşa încât, oricât s-ar încerca discutarea serioasă a faptelor, mai mult prin deducţie decât pe baza documentelor, rezultatul este sortit eşecului. Stigmatul caragialian este de neînlăturat, mai ales că faptele nu s-au derulat probabil cu mult altfel decât le prezintă scriitorul. Ceea ce nu ştim cu exactitate este cât de ”locală” a fost, la origine, această tentativă de înlăturare a lui Carol I. Deznodământul ei, adică procesul şi achitarea vinovaţilor şi ascensiunea ulterioară a conducătorului revoltei, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, devenit aghiotant al regelui, continuă să producă mirare. Adăugând la aceasta că unii dintre participanţii la ”revoluţia” ploieşteană aveau să ajungă parlamentari şi miniştri, e cu atât mai greu de explicat.
Dar încurcate sunt iţele politicii! Cert este, literar vorbind, că evenimentele trăite de tânărul Caragiale, care se declară în schiţa ”Boborul!” de ”şaptesprezece ani” (avea însă 18 împliniţi), l-au urmărit înscriindu-se printre ţintele satirice preferate (v. și ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, ”D’ale carnavalului”). De la ei de acasă, ”din urbea revoluţionară”, republicanii de ocazie devin, prin ridicolul ataşat de Caragiale, tipuri universale!
Se presupune astăzi că revolta antidinastică din oraşul prahovean urma să fie doar un episod dintr-o preconizată mişcare de înlăturare a domnitorului Carol I, desfăşurată simultan în ziua de 8 august 1870 în mai multe oraşe. Faptul că ea a avut loc, cu entuziasmul popular şi precipitarea ”cinematografică” a evenimentelor, s-a datorat, se pare, unei defecţiuni de comunicare. Contramandată în ajun de capii de la Bucureşti, fie din motive legate de suspiciunea faţă de succesul ei, fie datorită descoperirii conspiraţiei, mişcarea antidinastică s-a realizat, culmea!, doar la Ploieşti. Pesemne, cei mai apropiaţi de Bucureşti n-au putut fi anunţaţi la timp. Poate o defecţiune a telegrafului, poate altceva…
E limpede că scenariul naşterii şi sfârşitului unui ”stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere”, deşi a durat ”numai vreo cinsprezece ore” – tratat în presa vremii drept aventura politică a unor cheflii – s-a desfăşurat, în linii generale, ca în schiţa lui Caragiale. Nu ne putem îndoi, mai ales că participantul Caragiale, angajat copist la Tribunalul Prahova din iunie 1870, a fost şi grefierul judecătorilor care au anchetat cazul. Că tânărul grefier cunoştea dedesubturile ”afacerii”, dar prefera să nu le dezvăluie şi să treacă totul în registrul satirei acide şi să se amuze, iar nu ne putem îndoi.
În noaptea din ajun, conspiratorii s-au aflat la Hotelul ”Moldova”, aşteptând semnalul începerii ”revoluţiei”. În varianta lui Caragiale:
”De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, între cari şi Stan Popescu, aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel Moldova, la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puţin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se aşază la o masă în colţul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluţă de vin. Încep să bea. Când unul şi-a isprăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gâtul celei dintâia, şi aşa mai departe, până când şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câştigat partida – ceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporţie dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor până la ţintă. Se înţelege, când jucătorii sunt toţi de talie, se-ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă. În seara aceea, Stan câştigase cu mare avans partida-ntâia.
Pe la unu trecute, după miezul nopţii, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toţi jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntaţi. Tocsinul sunase. Cauza sfântă a poporului îi chemă pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii… Toţi pornesc tăcuţi şi hotărâţi în grămadă. Ies pe gangul otelului şi apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părţile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporeşte.”
Cronologia evenimentului (cucerirea telegrafului, eliberarea republicanilor aflaţi în arest preventiv în închisoarea de pe strada Rudului(3), supunerea batalionului, organizarea gărzii civice) este redată sec până la momentul crucial al oricărei revoluţiuni, acela care, în viziunea lui Caragiale, transformă totul în ridicol şi derizoriu: discursul solemn al Prezidentului Republicii, urcat pe un ”scaun de tocat cârnaţi” şi cheful monstruos care îi urmează:
”La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace(4), în sunetele marșului eroic de la 48.
La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului (5).
Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet(6) nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă! O!”
Ochiul satiric al lui Caragiale surprinde cu exactitate datele psihologiei colective, felul în care mulțimea poate fi cu ușurință manevrată și condusă la fanatism, făcând-o însă mereu cu simțul burlescului, care trece totul în registrul derizoriului generator de comic. Poporul ”tare de dreptul său”, poporul martir își însușește viitoarea reformă republicană sfârâind grătare și rostogolind ”boloboace”, Prezidentul e și el fericit de acest sacrificiu pe altarul libertății și aici, pe pământul sacru al noii Republici, se adresează acum, în toiul revoluției, concetățenilor săi. Ca gest suprem, ”sparge o oală cu poporul lui”, că doar republica e a poporului care a rupt cătușele tiraniei și înoată acum printre resturile de fleici și cârnați. Nu trebuie totuși exgerat, căci cheful de câteva ceasuri din grădina Lipănescului, care se afla aproape de bariera Bucovului, la ieșirea din Ploiești spre Buzău, e o ”frugală gustare” care va trece în bugetul tinerei și înfloritoarei Republici…
Dincolo de satira caragialiană, se subînţelege că, în cronologia reală a evenimentelor, telegrama pe care Candiano-Popescu pretindea că ar fi primit-o de la ministrul I. C. Brătianu era, desigur, un fals, care întăreşte ideea că mişcarea ce ar fi urmat să izbucnească fusese contramandată: ”În centrul oraşului s-au adunat circa 300 de ploieşteni în faţa cărora s-a decretat Republica! Aici, Candiano-Popescu a jucat marea sa carte, dând citire unei telegrame pe care pretindea ca ar fi primit-o de la Bucureşti: «Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului, primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţiune. Ministrul I. C. Brătianu». Aderenţa locuitorilor era mare, dar implicarea forţelor militare rămânea limitată şi şovăielnică. Cele mai vigilente au rămas trupele de grăniceri de la Predeal, al căror comandant, căpitanul Georgescu, nu numai că nu a răspuns imediat apelului noului prefect, ci, luând legătura cu Bucureştiul şi obţinând infirmarea zvonului răsturnării Domnitorului, a ameninţat că se îndreaptă spre Ploieşti, în vederea reprimării răzmeriţei. În acelaşi timp cu acţiunea guvernului, din partea «conspiratorilor» a avut loc o deplasare fulger la faţa locului a lui Eugeniu Carada, «omul secret» al liberalilor, care a avut o «explicaţie» definitivă cu Al. Candiano-Popescu. Trupele guvernamentale au pătruns în «capitala Republicii» şi au instaurat repede ordinea, atât de tulburată.
Odata afacerea astfel încheiată, au urmat capturarea şi pedepsirea «revoluţionarilor». Al. Candiano-Popescu a fost prins la Buzău, unde fugise spre a se ascunde, adus la Ploieşti, unde îşi face intrarea, în aplauzele devenite acum batjocoritoare ale mulţimii şi depus într-un beci al cazărmii oştirii. Alţi 41 de capi ai dezordinilor au fost întemniţaţi şi au început imediat cercetările. Grefier al judecătorilor de instrucţie a fost amploiatul I. L. Caragiale, proaspăt angajat al tribunalului Prahova, unde tatăl său, Luca, funcţiona ca magistrat.” (7)
Hanul Călugărului. Fotografie din albumul I. L. Caragiale şi Prahova de Ieronim Tătaru, Ploieşti, Editura Premier, 2000
În versiunea fostului copist de la Tribunalul Prahova asupra prinderii revoluţionarilor, amănuntele, devenite groteşti, sunt valorificate în acelaşi registru de umor cinic. Cum Prezidentul, ”curajosul” Candiano-Popescu răspunde, pentru a se dezvinovăţi, că ”se plimba” şi cum e indiferent, când te plimbi, în ce sens te deplasezi, reacţiunea îl pune ”să se plimbe-napoi.” Cât despre răspunsul noului poliţai al Republicii, Stan Popescu(8), surprins în ridicola situaţie de a sforăi cu capul pe masă, după oboseala nopții de beție și a zilei cruciale a revoluției, el fixează pentru eternitate, în limba română, nuanţa peiorativă a formei bobor (pentru popor). Adăugaţi la aceasta semnul de exclamare prezent şi în titlu şi veţi avea la îndemână, printr-o singură imagine, instrumentele satirice ale lui Caragiale:
„Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucureşti–Ploeşti, atunci încă-n construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de şease sute de copii ai poporulul. Puşcăria şi patru hanuri, prefăcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Reacţiunea cu sabia la brâu!
Reacţiunea restabili cu brutalitate statu quo ante(9). Pe Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreţii din goană: «Stăi!» el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: «Ce făceai aici?» el a răspuns scurt: «Mă plimbam». Şi fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacţiunii.
Dar poliţaiul?… Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria poliţiei. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineaţă la Lipănescu… entuziasmul… Se simţea zdrobit, şi era atât de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoţiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbice. Omul îşi încrucişă mânile pe biuroul său, îşi aşeză bine capul şi, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.
Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii – şi l-au şi găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi.
– Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul.
– Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul.
Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!
Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!”
În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploești, un stat care, deși a durat numai vreo cinsprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiazi. Nu face nimica! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.
Cadrul meu e prea strâmt ca să pot închide într-însul istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc numai să contribuiesc și eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; și sunt autorizat a o face – eu am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprezece ani; înfățișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.
Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploeștilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit! Șeful meu, polițaiul, era simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1 000 ai lui Giuseppe Garibaldi(10) – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului. Cu astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.
De cu seară din ajun, 7 august, mai mulți conspiratori, între cari și Stan Popescu, așteptând vești (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel Moldova, la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puțin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se așază la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluță de vin. Încep să bea. Când unul și-a isprăvit porția, așază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o așază cu fundul în gâtul celei dintâia, și așa mai departe, până când șirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câștigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipsește lor până la țintă. Se înțelege, când jucătorii sunt toți de talie, se-ntâmplă să se joace o contra și adesea partida să fie remisă. În seara aceea, Stan câștigase cu mare avans partida-ntâia.
Pe la unu trecute, după miezul nopții, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toți jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntați. Tocsinul sunase. Cauza sfântă a poporului îi chemă pe câmpul de onoare. Era ceasul acțiunii… Toți pornesc tăcuți și hotărâți în grămadă. Ies pe gangul otelului și apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părțile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporește.
La 2 și jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte și mai ales casa confiscată.
La 4, ușile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închiși în prevenție.
La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face act de supunere în mânile Prezidentului.
La 5 și jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri și de la ipistați, cu puști de vânat, cu pistoale și reteveie.
La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății(11) (cetățenilor ploeșteni, Națiunea recunoscătoare!) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicii.
La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la 48.
La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.
Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă! O!
Eram la Lipănescu-n grădină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creștea mereu, când o onoare nenchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoană! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară și să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploeșteni, cari au știut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism; o furie! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus și ”Ura! Vivat Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, polițaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnați, cu ultimele fleici și oale, se strecură și poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.
Mi-adusei aminte că am părinți, cari m-așteptau, și mă dusei degrab acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda veche, un spirit reacționar; era departe de a-nțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârșitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă; în zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, că am o funcțiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde? nu știu, și mi-a încuiat ghetele și pălăria în scrin. O săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasă de ciudă soarta rușinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmpla în inima Republicei?
Pe la trei și jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate București–Ploești, atunci încă-n construcție, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacțiunea. Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacțiunea intrase pe granița de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de șease sute de copii ai poporului. Pușcăria și patru hanuri, prefăcute în pușcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă învățătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Reacțiunea cu sabia la brâu!
Reacțiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreții prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poști departe de granițele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreții din goană: ”Stăi!” el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: ”Ce făceai aici?” el a răspuns scurt: ”Mă plimbam”. Și fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi așa ori așa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi și iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacțiunii.
Dar polițaiul?… Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jețul lui de mușama în cancelaria poliției. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineață la Lipănescu… entuziasmul… Se simțea zdrobit, și era atât de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoțiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbice. Omul își încrucișă mânile pe biuroul său, își așeză bine capul și, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.
Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră și în goana căruia porniseră călăreții – și l-au și găsit. Maiorul Gorjan, dând ușa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru pași mari și trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiți.
– Cine te-a pus pe tine aici? răcnește strașnic reacționarul.
– Boborul! răspunde foarte răgușit republicanul.
Atâta i-a trebuit Reacțiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a și-nhățat pe Stan și, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!
Așa s-a sfârșit cu Republica noastră! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!
Publicată în ”Epoca”, II, nr. 310, 21 noiembrie 1896, p. 1–2, cu subtitlul ”Din istoria Republicii ploeștene”, la rubrica ”Tribuna literară”. Semnată Caragiale. Republicată în ”Calendarul Dacia”, 1898, p. 142–145 (Reminiscențe). Inclusă în vol. ”Momente” (1901), p. 276–282, în ”Opere complete. Momente, schițe, amintiri” (1908), p. 19–25, în ”Opere”, III (1932), p. 152–160, în ”Opere”, III (1962), p. 81–82 și în ”Opere”, I (2011), p. 446–451.
(1) Vezi, din datele existente, istoricul evenimentului în ”Republica de la Ploiești” de Daniela Șontică, la rubrica ”Memor”, Revista Culturală Leviathan, luni, 6 august 2018.
(2) ”Epoca”, cotidian al Partidului Conservator, care a apărut la Bucureşti şi la Iaşi din 1885 până în 1938, în mai multe serii: la Bucureşti, de la 16 noiembrie 1885 la 14 iunie 1889 şi de la la 2 noiembrie 1895 la 22 noiembrie 1916, la Iaşi, de la 18 septembrie la 1 decembrie 1918, şi din nou la Bucureşti, de la 2 decembrie 1918 la 19 august 1923 şi de la 5 februarie 1926 1a 15 iulie 1938. Din comitetul de redacţie anunţat în 1885, condus de Gr. G. Păucescu, în calitate de director politic, făceau parte, între alţii, N. Filipescu, Al. Vlahuţă şi B. Delavrancea, care era prim-redactor. […] Din noiembrie 1895 până în martie 1896 prim-redactor este Anton Bacalbaşa. […] în primă jumătate a anului 1886, «Epoca» editează un supliment duminical intitulat «Epoca literară», condus de I. L. Caragiale și având ca secretar de redacție pe Șt. O. Iosif și redactor pe Al. Antemireanu. După zece numere, suplimentul îți încetează apariția, dar Caragiale și Iosif continuă colaborarea, primul cu editoriale și schițe (Garda civică, Boborul!, Răsplata jertfei ptriotice ș.a.) […]” – Remus Zăstroiu, ”Dicționarul general al Literaturii Române”, E–K, Academia Română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 68–69.
(3) Strada Rudului, în partea de sud-vest a orașului Ploiești, între cartierele Ana Ipătescu și Depoul CFR Ploiești, numită și ”Bariera Rudului”. Pe strada Rudului se află și Penitenciarul Ploiești.
(4) Boloboc, variantă a substantivului neutru poloboc (pop.) – butoi.
(5) Grădina Lipănescu, aflată pe malul pârâului Dâmbu, aici dădea spectacole de teatru trupa lui Iorgu Caragali, unchiul lui I. L. Caragiale (cf. Ieronim Tătaru, ”I. L. Caragiale și Prahova”, Ploiești, Editura Premier, 2000. Astăzi, zona străzii Apelor, între cartierele Transilvaniei, Bereasca, Bucov II din Ploiești.
(6) Ziafét (-turi), s. n. – Chef, ospăț, chiohan. – Var. zai(a)fet. Cf. DEX.
(7) Mircea Duţu, ”Republica de la Ploieşti, o lovitură de stat à la roumaine”, confidentialpress.
(8) Căpitanul Alexandru Candiano-Popescu şi garibaldianul Stan Popescu participaseră la răsturnarea lui Cuza în 11 februarie 1866. Primul ar fi replicat atunci: ”Arta să faci pe nebunul câteodată este suprema înţelepciune.” Volintirul Stan Popescu a răspuns, ca vizitiu, de transportarea domnitorului până la vama austriacă de la Predeal, în mare taină. Participant la Războiul de Independenţă, Candiano-Popescu devine în vara lui 1878 prefect al Poliţiei Capitalei, apoi, la sfârşitul lui octombrie 1880, aghiotant al regelui Carol I, pentru 12 ani.
(9) Statu quo ante (lat.) – stare care a existat mai înainte. Expresia completă în limba latină: statu quo ante bellum (sau in statu quo ante bellum), în traducere literală: ”așa cum erau lucrurile înainte de război”
(10) Giuseppe Garibaldi (4 iulie 1807, Nisa, Franța – 2 iunie 1882, Caprera, Italia)a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camilo Cavour, Victor-Emanuel al II-lea și Giuseppe Mazzini, unul dintre ”părinții patriei” italiene. Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimento-ului italian, pentru că a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare pentru unificarea Italiei (v. Wikipedia).
În același context ironic, satirizând ”revoluția” (dar… mutată la București) Garibaldi (Galibardi) este amintit în ”Conu Leonida față cu reacțiunea” (1880):
”LEONIDA: Dar, când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală nu altceva.
EFIMIȚA: Bine că n-am fost la București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne ferește! pățeam alte alea…
LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. (schimbând tonul) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției?
LEONIDA (zâmbind de așa naivitate, apoi cu seriozitate): Trei săptămâni de zile, domnule.
EFIMIȚA (minunându-se): Nu mă-nnebuni, soro!
LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea română.
EFIMIȚA (cu interes): Zău ?
LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…
EFIMIȚA (curioasă): Da’… ce spunea în scrisoare ?
LEONIDA (cu importanță): Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: «Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!» și jos iscălit în original «Galibardi».
EFIMIȚA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i așa, a vorbit destul de frumos omul!
LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mândrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?
EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?
LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?… «Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.» Și de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.
EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!
LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?
LEONIDA: O mie, domnule, numa’ o mie.
EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa’ cu o mie să…
LEONIDA (întrerupând-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.
EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.
LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!
LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce.
LEONIDA: Ce-ți spui eu, și câte și mai câte altele și mai și.
(O mică pauză și căscături de amândouă părțile)
LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm?
EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule.
LEONIDA (sculându-se și el și mergând spre patul din stânga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…
EFIMIȚA (dregându-și patul): Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA (la pat și intrând sub plapumă): Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul ?
EFIMIȚA (stingând lampa): Da. (se-nchină și se așază în pat la dreapta)
(Odaia rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă)
LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-și facă culcușul, cu satisfacție): A! aașa!
(Un moment pauză, în timp ce fiecare se așază bine în așternutul său)
EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ‘ai?
LEONIDA (asemenea): Așa zău!… Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — să-ți fac republică… (cu regret.) Da’ nu e! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine ? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!” (Scena I).
(11) Statuia Libertății din Ploiești, adusă din Franța, în 1876; instalată după Războiul de Independență; dezvelită la 11 iunie 1881, pe un soclu executat de arhitectul Toma N. Socolescu, în Piața Libertății.
”Boborul!” de I. L. Caragiale. Interpretează: Virgil Ogășanu. Fragment din spectacolul ”Trei schițe prahovene” de I. L. Caragiale citite de Virgil Ogășanu (”Grand Hôtel «Victoria Română»”, ”Boborul!”, ”O zi solemnă”). Realizatori: Pușa Roth și Costin Tuchilă. Producție a Teatrului Național Radiofonic, 2002. Data difuzării în premieră: 5 ianuarie 2003, ora 20.30, Radio România Actualități. CD apărut la Editura Casa Radio, colecția ”Lecturi pe întuneric”, 2012, disponibil aici.
Grafică de Costin Tuchilă
Arhiva rubricii Pur și simplu Caragiale
”Boborul!” de I. L. Caragiale Comentariu de Costin Tuchilă Se împlinesc astăzi, 8 august 2018, 148 de ani de la Republica de la Ploieşti…
