După ce am scris ultimul sonet într-un vers, nu am simțit încheierea. Nu a existat acel gest clar, satisfăcător, prin care un text se închide și se așază la locul lui. A existat doar o „încetinire”. Ca după o apropiere lungă, intensă, în care nimic nu mai trebuie spus, dar nici nu poate fi uitat. Forma tăcuse, dar corpul meu încă nu.
Epilogul începe exact de aici: din această stare de „căldură reziduală”. Din faptul că textul s-a terminat, dar senzația nu. Sonetul într-un vers m-a obligat să stau aproape de mine însumi mai mult decât eram obișnuit. Să nu mă refugiez în desfășurare, în explicație, în retorică. Să rămân. Să suport tensiunea. Să nu descarc imediat.
Când scrii în 28 de cuvinte, nu mai ai unde să te ascunzi. Fiecare cuvânt te trădează. Fiecare pauză devine vizibilă. Nu poți simula intensitatea, pentru că nu există spațiu pentru simulare. Tot ce e fals se vede imediat. Tot ce e decorativ cade. Rămâne doar ceea ce arde cu adevărat.
Am simțit această formă ca pe o „apropiere continuă de un centru”. Nu de o idee, ci de o stare. De un nod interior în care dorința, memoria și corpul se suprapun. Nu am scris aceste sonete pentru a spune o poveste, ci pentru a menține o temperatură. Pentru a nu lăsa focul să se transforme în fum.
Februarie m-a ajutat. Nu ca decor, ci ca „stare psihică”. Luna aceasta nu te lasă să te risipești. Te strânge. Te obligă să te aduni. Frigul de afară face ca orice căldură interioară să conteze dublu. Orice apropiere devine necesară, nu opțională. În acest context, erotismul nu mai e un joc, ci o formă de supraviețuire.
Scriind zi după zi aceste versuri unice, am început să simt cum corpul meu intră într-un ritm diferit. Respirația se regla după fraze scurte. Gândurile deveneau mai compacte. Dorințele mai precise. Nu mai era loc pentru exces. Doar pentru „exactitate senzorială”.
Epilogul nu este, pentru mine, o explicație a ceea ce a fost, ci o „mărturisire a ceea ce a rămas”. Și ce a rămas nu este o idee clară, ci o stare: aceea de a fi fost ținut mult timp într-o tensiune care nu m-a rănit, ci m-a clarificat. Ca o presiune bună. Ca o mână care nu strânge, dar nici nu se retrage.
Am înțeles, abia după ce am terminat, că sonetul într-un vers nu este doar o formă poetică, ci o „disciplină a dorinței”. M-a învățat să nu cer imediat rezoluție. Să pot rămâne în incomplet. Să accept că intensitatea nu vine din final, ci din durată. Din menținere.
Există un tip de oboseală care nu e epuizare, ci „saturație bună”. Asta simt acum. Nu gol, ci plin. Nu închis, ci așezat. Ca după o noapte lungă în care nimic nu a fost spectaculos, dar totul a fost adevărat. Epilogul se naște din această stare de adevăr liniștit.
Nu pot spune că aceste sonete m-au schimbat radical. Ar fi o exagerare. Dar m-au „ajustat”. M-au adus mai aproape de o formă de sinceritate care nu are nevoie de explicații. M-au obligat să mă ascult mai atent. Să recunosc când un cuvânt e prea mult. Când un gest ar strica tensiunea. Când tăcerea e mai exactă decât orice frază.
În acest punct, nu mai simt nevoia să apăr forma. Ea se apără singură prin efectul ei. Cine va citi aceste texte va simți fie apropierea, fie rezistența. Ambele sunt valide. Sonetul într-un vers nu seduce pe toată lumea. Nici nu vrea. El cere o anumită disponibilitate: de a sta, de a simți, de a nu grăbi.
Epilogul este, poate, singurul loc unde îmi permit să spun asta direct: „nu am urmărit frumusețea”, ci densitatea. Nu eleganța, ci temperatura. Dacă aceste texte ating, o fac nu prin imagini memorabile, ci printr-o stare persistentă. Printr-o senzație care rămâne sub piele.
După ardere, nu rămâne cenușa. Rămâne căldura. Acea căldură care nu mai arde, dar nici nu se stinge. Care nu cere nimic, dar nici nu pleacă. Epilogul începe și se construiește din această căldură. Din ceea ce nu mai are nevoie să fie demonstrat.
--
Am realizat destul de târziu că erotismul din aceste texte nu ține de act, ci de „urmă”. De ceea ce rămâne în corp după ce gestul a trecut. Nu m-a interesat niciodată descrierea directă, frontală, a atingerii. M-a interesat mereu ceea ce persistă: tensiunea din mușchi după apropiere, mirosul care rămâne pe piele fără să mai aibă un corp al lui, căldura care se mută încet dintr-un loc în altul, ca o amintire fizică ce refuză să se stingă.
Scriind aceste sonete într-un vers, am început să înțeleg că memoria erotică nu e arhivă, ci „organ viu”. Ea nu stochează, ci reacționează. Nu păstrează fidel, ci reinterpretează. O atingere de acum zece ani poate deveni mai intensă decât una de ieri, dacă prezentul îi oferă spațiul potrivit. Forma extrem de concentrată a acestor texte a funcționat exact ca un declanșator: nu a povestit, ci a activat.
Fiecare vers unic a fost, pentru mine, o „presiune scurtă asupra memoriei”. Nu suficient de lungă încât să o explice, dar suficient de precisă încât să o trezească. Am simțit adesea, în timp ce scriam, că nu inventez nimic. Doar ating, cu un cuvânt sau două, ceva ce era deja acolo, dar adormit. Erotismul nu venea din imaginație, ci din recunoaștere.
Există o formă de erotism care nu cere prezența celuilalt. Nu din lipsă, ci din abundență. Un erotism care se hrănește din propria capacitate de a simți. Acest mini-ciclu m-a dus exact acolo: într-un spațiu interior unde dorința nu mai este reacție, ci „stare de fond”. Nu se aprinde brusc, nu se descarcă violent, ci pulsează lent, constant.
Mi-am dat seama că scrisul, atunci când este dus până la capăt într-o formă atât de strictă, devine el însuși un act erotic. Nu unul spectaculos, ci unul profund intim. Alegerea cuvântului potrivit, eliminarea surplusului, acceptarea tăcerii dintre sensuri — toate acestea cer aceeași atenție ca o atingere conștientă. Nu poți fi grăbit. Nu poți fi neatent. Nu poți trișa.
În acest sens, sonetul într-un vers m-a învățat ceva esențial despre mine: „nu sunt atras de explozie”, ci de acumulare. De tensiunea care se construiește lent, aproape imperceptibil, până când devine imposibil de ignorat. Erotismul meu nu este strigat, ci respirat. Nu se arată, ci se simte.
Am observat și altceva: erotismul, atunci când este trăit ca memorie activă, devine inseparabil de vulnerabilitate. Pentru că memoria nu poate fi controlată complet. Ea aduce cu sine fragmente necerute: gesturi stângace, ezitări, momente de tăcere care au durut mai mult decât orice respingere. În aceste texte, nu am încercat să le ascund. Le-am lăsat să existe, comprimate, dense, ca niște noduri sub piele.
Fiecare vers unic este, într-un fel, o „confesiune mascată”. Nu spune „am trăit asta”, ci „asta există încă în mine”. Diferența este crucială. Nu vorbesc despre trecut, ci despre persistență. Despre faptul că anumite senzații nu se epuizează odată cu timpul, ci se transformă în structură interioară.
Erotismul din acest ciclu nu are nevoie de obiect. Nu caută un „tu” explicit. El se adresează unui spațiu din mine care știe deja. Care recunoaște fără să fie numit. Această alegere nu este o eschivă, ci o asumare: am vrut ca textele să fie locuibile de către cititor, nu să-l lase în afara unei intimități deja consumate.
În multe momente, am simțit că versul unic funcționează ca o „atingere suspendată”. Nu apasă suficient cât să devină act, dar nici nu se retrage. Rămâne acolo, între intenție și realizare. Exact în acel punct unde erotismul este cel mai intens. Unde corpul știe ce urmează, dar încă nu se întâmplă.
Această suspendare mi-a fost greu de susținut uneori. A existat tentația de a spune mai mult, de a explica, de a lărgi. Dar de fiecare dată când am cedat puțin, textul s-a răcit. Ca și cum ar fi pierdut contactul cu sursa lui. Am învățat astfel să am încredere în „puținul precis”, nu în multul vag.
Epilogul acesta nu caută să închidă erotismul, ci să-l lase într-o stare de „continuitate tăcută”. Nu ofer concluzii, pentru că dorința nu are concluzii. Are doar transformări. Ce a fost impuls devine memorie. Ce a fost memorie devine dispoziție. Ce a fost dispoziție devine mod de a privi lumea.
Acum, privind înapoi la acest mini-ciclu, nu simt nevoia să-l apăr sau să-l explic excesiv. Simt doar că el a extras din mine un tip de sinceritate pe care nu o pot practica zilnic. O sinceritate lentă, densă, care cere timp și solitudine. Erotismul ca memorie activă este, în fond, o formă de a rămâne deschis fără a te expune complet.
Aceasta este, poate, cea mai importantă descoperire personală: pot fi intens fără a fi zgomotos. Pot fi erotic fără a fi explicit. Pot fi confesiv fără a deveni narcisic. Sonetul într-un vers mi-a oferit această disciplină. Și, odată cu ea, o libertate neașteptată.
--
Am înțeles, pe măsură ce înaintam în acest epilog, că forma nu a fost niciodată o constrângere reală, ci un „dispozitiv de autocontrol”. Nu unul moral, ci senzorial. Forma m-a obligat să nu mă risipesc. Să nu consum erotismul până la epuizare. Să-l țin într-o stare de tensiune funcțională, ca pe un mușchi care nu este lăsat să se relaxeze complet tocmai pentru a rămâne viu.
Sonetul într-un vers nu este o economie de spațiu, ci o „etică a intensității”. Când știi că ai exact 28 de cuvinte, nu mai scrii pentru a impresiona, ci pentru a „atinge”. Fiecare cuvânt devine o decizie corporală. Unde apăs. Unde mă opresc. Unde respir. Unde refuz să continui, deși aș putea.
Această formă m-a pus în fața unei limite foarte clare: nu tot ce simt trebuie spus. Nu tot ce poate fi spus trebuie scris. Nu tot ce este erotic trebuie arătat. Există un erotism al refuzului, al retragerii deliberate, al tăcerii plasate exact unde cititorul se așteaptă la explozie. Iar această tăcere nu e lipsă, ci „gest”.
Autocontrolul despre care vorbesc aici nu are nimic de-a face cu cenzura. Dimpotrivă. Este o formă de „respect față de intensitate”. A spune totul ar fi fost o vulgarizare a trăirii. A spune puțin, dar exact, a devenit o formă de fidelitate față de ceea ce am simțit cu adevărat.
Mi-am dat seama că erotismul meu nu suportă desfășurarea excesivă. Se diluează. Se pierde. Are nevoie de margini clare pentru a rămâne dens. Exact ca dorința: când este lăsată fără limite, se transformă în zgomot; când este ținută în tensiune, devine profundă.
În multe momente, scriind aceste texte, am simțit impulsul de a rupe forma. De a lăsa versul să curgă, să se desfacă, să se multiplice. Dar de fiecare dată când am imaginat asta, am simțit și pierderea. Ca și cum aș fi trecut de la o atingere conștientă la o gesticulație grăbită. Forma m-a învățat să „mă opresc exact înainte de prea mult”.
Acesta este, poate, cel mai erotic lucru pe care l-am practicat în acest proiect: capacitatea de a mă opri. De a rămâne în apropiere fără a consuma. De a lăsa dorința să rămână dorință, nu să se transforme imediat în act sau explicație.
Există o maturitate erotică în acest refuz al excesului. O maturitate care nu vine din oboseală, ci din cunoaștere. Din faptul că știu ce se întâmplă dacă merg mai departe — și aleg conștient să nu o fac. Nu din frică, ci din finețe.
Sonetul într-un vers a devenit astfel un „ritual de autocontrol”. Nu unul rigid, ci unul viu. Un ritual care se repetă de 28 de ori, fiecare repetare adâncind nu forma, ci relația mea cu propria dorință. Cu fiecare text, am învățat să simt mai precis unde începe și unde se termină intensitatea mea reală.
Această formă m-a ferit și de exhibiționism. De tentația de a folosi erotismul ca pe o monedă de șoc sau seducție facilă. În loc de asta, erotismul a devenit un „spațiu interior partajat indirect”. Cititorul nu este invitat să privească, ci să simtă. Nu i se arată corpul, ci i se oferă o senzație recognoscibilă.
Poate că de aceea aceste texte cer o lectură lentă. Nu pot fi consumate rapid, nu pentru că ar fi complicate, ci pentru că „cer răbdare”. Exact cum erotismul autentic cere răbdare. O disponibilitate de a rămâne cu senzația fără a o grăbi spre rezoluție.
În acest punct al epilogului, simt că forma și conținutul nu mai pot fi separate. Sonetul într-un vers nu este doar un concept formal, ci o „disciplină a dorinței”. Un mod de a spune: pot simți mult fără a risipi. Pot fi intens fără a mă pierde. Pot fi erotic fără a mă dezbrăca complet.
Această disciplină nu mă îngrădește. Mă ține adunat. Și, paradoxal, tocmai această adunare face ca erotismul să rămână deschis, respirabil, activ.
--
M-am întrebat de mai multe ori, în timp ce lucram la acest ciclu, de ce simt nevoia să mă opresc exact aici. De ce 28. De ce februarie. De ce nu mai mult. Răspunsul nu a venit intelectual, ci corporal. L-am simțit ca pe un reflex al pielii: există un punct dincolo de care apropierea nu mai adâncește, ci începe să repete. Iar repetarea, în erotism, este moarte lentă.
Oprirea nu este o lipsă de curaj. Este o „decizie senzorială”. Exact ca momentul în care știi că, dacă mai atingi o dată, gestul se va transforma din revelație în rutină. Am vrut ca acest ciclu să se termine înainte de epuizare. Nu pentru a frustra, ci pentru a „conserva tensiunea”.
Februarie nu este aici doar o lună. Este o „durată a limitării”. O lună scurtă, strânsă, cu aer rece, cu promisiuni care nu se pot desfășura complet. Erotismul din februarie nu este expansiv, ci interior. Se consumă aproape de corp, aproape de respirație. Este erotismul palmelor ascunse sub haine, al apropierilor discrete, al căldurii care nu se etalează.
Am simțit că, dacă aș fi continuat dincolo de aceste 28 de versuri, aș fi schimbat natura proiectului. Ar fi devenit altceva: mai narativ, mai explicativ, poate chiar mai spectaculos. Dar nu acesta a fost scopul meu. Am vrut să rămân în zona „neterminării fertile”. Acolo unde cititorul nu primește totul, ci este obligat să continue singur.
Există o plăcere aparte în a lăsa ceva deschis. O plăcere matură. Nu cea a abandonului, ci cea a încrederii. A ști că nu trebuie să închid totul pentru a fi complet. Că unele lucruri își păstrează intensitatea tocmai pentru că nu sunt epuizate.
Oprirea ciclului este, în acest sens, un act erotic în sine. Un refuz al descărcării totale. O alegere conștientă de a rămâne în tensiune. De a păstra dorința într-o stare activă, nu consumată. Am preferat să las cititorul cu o senzație care persistă, nu cu o concluzie care liniștește.
Mi-am dat seama că, în erotism, finalurile prea clare sunt adesea defensive. Ele închid pentru a proteja. Eu am vrut să las deschis, tocmai pentru că am avut încredere în forța textelor. În capacitatea lor de a rămâne vii fără a fi explicate până la capăt.
Cele 28 de sonete într-un vers sunt, de fapt, 28 de „opriri deliberate”. Fiecare vers se oprește exact unde ar putea continua. Fiecare text refuză să devină poveste. Împreună, ele construiesc o estetică a fragmentului intens. A gestului care nu se finalizează, dar nici nu se retrage complet.
Am simțit, la final, o formă de liniște stranie. Nu liniștea satisfacției, ci liniștea unei tensiuni bine așezate. Ca după o apropiere care nu a mers până la capăt, dar care a schimbat definitiv temperatura dintre două corpuri.
Această oprire este, poate, cea mai sinceră parte a întregului proiect. Pentru că spune ceva esențial despre mine: nu caut să epuizez dorința. Caut să o „păstrez funcțională”. Să rămână acolo, ca un fond activ, ca o disponibilitate continuă.
Februarie se termină repede. Dar frigul lui, apropierea lui forțată, căldura concentrată pe care o cere — toate acestea rămân în corp mai mult decât o lună. Așa am vrut să rămână și acest ciclu: scurt ca durată, lung ca efect.
Nu am închis. Am lăsat o ușă întredeschisă. Și acesta, pentru mine, este un gest profund erotic.
