Cu tristă-acuzare ne-aducem aminte de Iuda.

El simbol devine a celei mai josnici trădări.

Mai rar ne-amintim de cum și-a-nțeles a sa culpă,

De-amara-i căință și arderea-i în remușcări.

 Se zbate obrazul străpuns într-un cerc nemilos

Încearcă să uite, să-și ierte, să dea vina sorții,

Dar roade păcatul ca viermele creier și os

Și-și află salvarea abia-n întunericul morții…

 Trăim, însă, vremuri când seacă a inimii simț,

Când auto-iertarea e fermă și gros e obrazul

Și vechiul evreu neiertat pare biet și naiv

Pe fonul neobrăzaților timpului nostru.

 A.O.

02/04/2021