Piesa noastră, tu ai vrut să regizezi: Un dans fatidic, al unui amor infernal. Piesa noastră, eu am vrut să joc, Ca un actor pueril, sărac și banal.

Ce rost are, o întrebam, ce rost are să te vinzi, tu, cea mai adevărată dintre toate, să te compromiți pentru mine? În camerele mele interioare nu e niciun bec, nicio lumânare. Doar câțiva licurici, plutind efemeri printre spații goale, astepând neajutorați să moară. Ce rost are, FEMEIE, ce rost are să te vinzi pe spații goale?

Uneori aș vrea să fiu un cățel Sau un porumbel, sau un arici. Să nu am grija zilei de mâine, Să nu simt că nu aparțin aici. Uneori aș vrea să fiu o pasăre, Vântul lin să mă țină în zbor. Să-mi arunc aripile în aer Și să plutesc: ușor, ușor. Uneori aș vrea să fiu o muscă, Să îmi știu exact locul în lume. Și subit, ușor să mă sting, Brusc și natural și fără urme. Uneori aș vrea să uit subit De viața ce mă-nconjoară. Dar văd zâmbetul oamenilor Și viața îmi surâde iară.

Mi-a împărtășit câteva titluri, dar fugar, parcă vrând să nu facă prea multă vâlvă, prea multă gălăgie, ca și cum apoi nu ar mai fi auzit ce îi șopteau paginile.

Mai toarnă-ți un pahar, mai aprinde o țigară! Să nu irosim noaptea prea repede!

În cameră e doar simțire fabricată, falsificată.

Nu pot să dau grai celor ce simt nimănui, decât mie. Un om atât de curajos în gânduri, dar atât de laș în viață.

Calea mea pare bătătorită cu cuțite aprinse, furtună si zăpadă, iar tot ce văd in jurul meu este o pesimistă incertitudine de cristal.

Cât de ridicole sunt persoanele ce scriu, să dai o complicare inutilă prin cuvinte unor gânduri ce se prezintă atât de succint si rafinat în minte!

Să îți diseci automatismele gândirii, să le surprinzi și să le examinezi piesele din mers, asta înseamnă luciditate!

Ce frumoși suntem noi oamenii, în toate chinurile noastre, în toată agonia noastră. Fugim unul spre altul, unul de altul. Parcă noi înșine ne-am vindeca si distruge deopotrivă.