Alexis

Am crezut, într-un moment de naivitate, că undeva, într-o zi târzie, o să regreți. Că vei simți un fior, o undă de dor sau de vinovăție și că îți vei aminti de noi, de ceea ce am fost. Mi-am imaginat că, în tăcerea nopților fără somn, vei simți absența mea ca pe un ecou care te străpunge, că vei înțelege, măcar pentru o clipă, că sufletul meu a fost al tău, fără rezerve. Dar acum știu. Nu era niciodată despre noi, ci despre tine, despre golul acela rece și nepăsător din tine, despre inima ta care nu știe să simtă. Așteptam un regret care n-a venit niciodată, pentru că n-aveai de unde să-l simți. Credeam că ai doar ziduri ridicate din frică, dar de fapt, erai doar o umbră fără strălucire, fără adâncime. Îmi place să cred că am lăsat în urma mea ceva ce, într-o zi, poate chiar și pentru o secundă, te va face să te oprești. Dar adevărul este că n-ai suflet pentru asta. Iar eu? Eu am învățat să îmi las iluziile să moară, una câte una.

Sunt lucruri care vor durea de fiecare dată când îți vei aminti.

:(

Îi spuneam că mă minte, că nu mă iubește, și îmi doream din tot sufletul să-mi spună că mă înșel.