Mozaic Paranormal

“

Îți doresc din suflet doar bine, pe mine mă așteaptă ploi..

De când eram copil, am iubit frigul, gheata aceea care se forma la geam in nopțile de iarna, obrajii reci ai tatei când ma îmbrățișa, mâinele mele mici, de copil pierdut, pe care le ascundeam fără folos in buzunarele mult prea mari. Mereu am iubit răceala iernii, mereu m-am lăsat sa cad in ea, pentru ca eram calda, ca o raza de soare și puteam sa o topesc in palme, puteam sa o transform in sclipici transparent, după care sa o înfig in piele și ea rămânea cu mine, pentru o noapte. Și acuma… acuma as da multe pentru a reuși sa simt din nou acea caldura care se amesteca cu gheata și forma stele in suflet, dar nu o mai pot face, nicicând, niciunde. Acuma sunt atât de rece, atât de destrămată, încât răceala aceea care ma vindeca cu ani in urma, care îmi desena galaxii in suflet, ma taie, punându-mi sare pe răni și singurul lucru pe care îl pot face e sa ma ascund sub fulare calde, printre așternuturi negre cu o cafea cu lapte in brațe, sperând ca va trece, ca o adiere calda de mai, prin ultima luna de an.

One day, someone will be 100% honest with you, and will love you forever. Don’t give up trying to find them, they’re looking for you too.

Visători cu plumb în ochi căutăm lumina.

Când vei pleca voi scrie deces În colţ de cer neşters În piept am vânt suflet delir În pumnii mei venin

Uneori simt că nici măcar nu mă privește, ci își dozează timpul curățând covorașul de la intrarea în sufletul său, cu mare bucurie. Probabil cea mai mare greșeală, pe care l-am lăsat să o facă, a fost să lase ușa de la intrare întotdeauna deschisă, ca și cum, era o invitație la libertate. Ești liberă să iubești pe cine dorești, să te întâlnești cu cine dorești, să te lași sărutată de buze străine și să-ți înghețe mâinile când o să atingi alte suflete reci, moarte în trecerea timpului. Libertatea întotdeauna a fost periculoasă și dorită la fel de mult ca o damă de companie, dar e sentimentul care nicidecum nu te eliberează, te constrânge, te substrânge din lumea fizică, alungându-te printre oameni spirituali și seci. În camera mea, din sufletul lui, întotdeauna a fost curățenie. Erau chiar nopți în care măsuța din sticlă dansa rahitic prin aer, constrânsă de furie, patul era întotdeauna dezordonat, iar covorul era pătat de lacrimi. Iar eu, ieșeam des, mai ales dimineața. Îmi fumam țigara pe veranda veche și aruncam scrumul pe flori. Dar niciodată nu mă trezeam în mizerie, de fiecare dată, îmi curăța camera, lipea foile rupte din iubirea noastră și ștergea praful de pe cuvintele noastre. Niciodată nu puteam să privesc rămășițele furiei iubirii, nicidecum, cadavrele sufletelor noastre. Făcea asta de fiecare dată, după ce îmi auzea strigătele și mă strângea în brațe. Ba chiar mă trezeam în miezul nopții, privindu-l în gol, cum aduna cioburile, murdar de sânge, zâmbindu-mi cu mândrie. Atunci am realizat că în sufletul său, întotdeauna, era liniște, dar liniștea asta, niciodată nu o să îmi facă sufletul să tacă. Căci contrariul sufletului său, se răgăsește al meu, întotdeauna călătorind prin ochii oamenilor, căutând pacea în diferite trupuri, dar niciodată pașnic, niciodată nu se obosește să curețe o cameră pătată de certuri și lacrimi. Uneori, libertatea e un sentiment prea complex pentru sufletul meu, uneori ar trebui ascunsă în patima nopții, ar trebui să nu mă mai obosesc să murdăresc un cămin ce întotdeauna va fi curățat cu plăcere și fără nici un gram de obligație..

Iubeşte mâinile şi ochii şi iartă-le dac-au fost clipe în care n-au ştiut să-ţi spună, în care n-au putut să-ţi dea atât cât ar fi vrut, atât cât poate dorul ţi le cerea.

În loc de ochi plantează-mi flori sălbatice, să-mi scutur sufletul pe fiecare câmp, la fiecare margine de drum.