O intalnim foarte fregvent la marginea drumului, pe camp, in lanurile de porumb, chiaaaar si in parcuri, etc. Pentru agricultori este chiar o planta deloc indragita, datorita puterii ei de crestere.
Cand o mai intalniti opriti-va si atingeti-i florile ei mov, veti fi surprinsi de sentimentul avut la atingere. Nu fiti surprinsi daca este vizitata de albine, chiar are un miros destul de placut (insa nu de asta este vizitata de albine).
Pe mine culoarea florilor m-a facut sa ma opresc si sa ma gandesc la: o pereche de pantofi stiletto si o rochie care sa se potriveasca cu pantofii de culoarea indrazneata.
“După ce zice că Dumnezeu a făcut lumea, după ce-a făcut toate lighioile, după ce-a făcut şi pe oameni, toţi s-au dus pe capul lui să-i ceară pîne.
Cu mîna de tată le-a împărţit la toţi; la unii le-a dat grîul, la alţii popuşoiul, la alţii orzul, săcara, la alţii cartofele, ceapa, sfecla şi tot aşa pînă la cîte roduri sînt în lumea asta.
Pe urmă vine şi Uciganul la Dumnezeu, ca să-i deie şi Lui un fel de pîne.
- Poi, tocmai acuma te-ai trezit, spurcatule, a treia zi de Paşti ? Să vedem de-a fi mai rămas ceva nedat, te-oi milui şi pe tine; de nu, te-i linge pe bot şi ţi-i lua tălpăşiţa, povestea ceea – zice Dumnezeu.
Să gînduluieşte el Dumnezeu fel şi chip; îşi aduce aminte c-a mai rămas ovăzul; a uitat să-l deie cuiva.
- Apoi ce să-ţi dau ? Doar ovăzul ! Te-i mulţămi ?
- Mulţămi deodată, ce să fac ?
- Ei, fie dar.
Cam cu inima stricată, porneşte diavolul; dar din gură nu mai tăcea, ci tot îi da: „ovăz, ovăz, ovăz”; se vede ca să nu uite, că-i uitit pesemne.
Sfîntul Petrea zice-n urmă:
- Doamne, prea bună pîne i-ai dat Faraonului, mai bine ovăzul ar rămînea pentru dobitoace, sărmanele, căci ele muncesc din greu.
- Că bine zici, Petre dar de-acuma tot una-i, ce putem face ? Ce-i dat, bun dat; ce-a intrat în gura lupului, nu mai poţi scoate.
- Hei Doamne, las pe mine, de n-oi lua ovăzul de la dînsul, să-mi faci ce-i vrea, să nu-mi zici pe nume.
Şi nici nu sfîrşeşte bine vorba şi o ia la goană; da fugea, fugea, de-i scăpăra călcîile. Ajunge la un pod înaintea lui Scaraoschi şi să ascunde dedesupt.
Satana ajunge pe acolo, trece înainte fără grije, da din gură tot clămpănea: „ovăz, ovăz, ovăz, ovăz”.
Sfîntul Petrea, şmecher, a tăcut chitic sub pod, pînă ce a trecut şi pe urmă iesă tiptil, tiptil în urma Cioplei şi deodată strigă:
- Hăăă ! la urechea Pocnitului, sărindu-i în spate.
- Ptiu ! Ucigă-te bolovanii să te ucigă – strigă Cornoratul. Ca sărit din simţiri şi stupindu-şi în sîn – m-ai băgat în toate boalele ! Moşneag bătrîn, ajuns în mintea copiilor. Na ! Vezi că din pricina ta, ghiujule, chiagule ce eşti, am uitat pînea ce mi-a dat Dumnezeu.
- Vai de mine, că n-am ştiut una ca asta ! Da ce ţi-a dat ?
- Nu-ţi spun că cu spărietul tău, japule, am prăpădit cuvîntul, fi-ţ-ar de cap şi de ciolane.
- Da ce era ? Poate mohor ?
- Nu.
- Boz ?
- Nu, nu-i de asta.
- Mătrăgună ?
- Nu.
- Holeră ?
- Nu, altfel, nu-mi bate capul pe datorie.
- Stuh, bostan, urzică ?
- Nu.
- A ! Acum mi-aduc aminte ce ţi-a dat Dumnezeu, pălămida ţi-o dat.
- Aaaa ! tocmai, tocmai; asta, asta.
Aşa i-a luat ovăzul şi l-a dat dobitoacelor.
Şi s-a dus Necuratul în drumul lui, tot bîlbîind: „pălămidă, pălămidă”.
De atunci zice că buruiana asta-i a dracului.
Ea creşte şi înăduşă pînea cea bună. Oricît te-ai năcăji, cu greu o poţi stîrpi din ogoare; mîna nu poţi suferi pe dînsa, căci cu ghimpi e împodobită; mînile bieţilor lucrători de multe ori sînt bătătorite cu spini de pălămidă, iar vitele de multe ori o încungiură.
Şi după cum buruiana asta împle cîmpul bun şi roditor, ca să nu poată creşte pînea cea rodnică, aşa şi diavolul umblă în calea oamenilor cu inima bună şi curată, ca să-i spurce în răutăţile lui.”
