it's written in scars now

În primul rând L. nu m-a iubit pe mine ca persoană, ci m-a iubit ca proiect. A văzut o femeie dezamăgită de o iubire eșuată, care nu avea încredere în sine și suferea atât constrângerile dependenței financiare de părinți, cât și anxietatea socială care o menținea în izolare și dependență. A văzut și o parte de generozitate și înțelegere în această femeie și și-a zis: voi face tot ce pot să îi dau încredere în sine și să o salvez. Acesta a fost proiectul. Ea a iubit potențialul pe care a dorit să îl valorifice în mine, nu pe mine ca persoană. Asta am înțeles mai târziu amintindu-mi poemele scrise de ea după despărțire, în care își declara iubirea și recunoștința față de părinții ei care forțaseră despărțirea de mine și dezamăgirea profundă că, deși depusese toate eforturile posibile să mă ajute, eu nu vrusesem să mă salvez. Și din afirmațiile ei directe la un an după despărțire, că alesese acest lucru pentru că eu nu respectasem termenii înțelegerii și nu îmi găsisem de lucru până când a absolvit ea liceul.

Adunând la toate astea întrebarea din timpul relației noastre - dacă nu am rămâne împreună, ai vrea să rămânem totuși doar prietene? - și faptul că la un an după despărțire deja iubea pe altcineva- un bărbat, desigur, îmi este clar că planul a fost acesta: să mă iubească pentru a-mi da încredere în sine și în mod ideal să câștig(ăm) bani să rămânem împreună, iar dacă asta eșua, să rămânem prietene.

Numai că eu nu am făcut nimic din ce trebuia să fac, nu am reușit să devin optimistă și adaptată social, nici să găsesc un loc de muncă la timp și nici măcar să fiu o simplă prietenă în continuare. Am fost doar o mare dezamăgire.

În ochii ei am valorat un pachet de șervețele kleenex pe care le-a folosit plângând după despărțire într-o seară. Și niște poeme de dezamăgire. Atât.

Mi-a luat vreo 6 ani să realizez că valorez mult mai mult și că nu aveam nevoie de validarea ei. Să îmi dau seama că eșecul acelei relații nu a fost eșecul meu, așa cum m-a făcut să cred. A fost o relație imposibilă de la început, dar eu am fost prea idealistă, neexperimentată și îndrăgostită ca să văd realitatea.

Chiar și dacă mi-aș fi găsit o slujbă bine plătită, tot nu aș fi avut suficient cât să ne întreținem și să-i plătesc facultatea, tot nu ar fi putut rupe relația cu părinții. Când s-ar fi dus la facultate ar fi trebuit să mă mut în altă țară cu ea și să-mi găsesc un job acolo. Pentru că, mi-a spus clar, ea avea nevoi și nu putea să fie într-o relație la distanță.

Așadar a fost o relație destinată eșecului din start. O iubire de-o vară la sfârșit de liceu, ca în versurile melodiei de la Asia. Ea a știut asta, de aceea a pus întrebarea dacă am putea rămâne prietene după ce ne despărțim. Eu am fost tâmpita idealistă care gândea "iubirea este pentru totdeauna".