Seara în care m-am transformat în nimic special
Când Absolut a organizat ultima oară o manifestație de genul, eram invitat în Academia Română. Temele erau mai mereu legate de artă suprapusă pe sticle de vodka.
Anul acesta nu trebuia să fii neapărat din presă, blogger sau vreo somitate a maselor. Accesul era deschis tuturor celor care mai ușor sau mai greu, obțineau un plic cu o invitație. Desigur, momeala nu era un bufet suedez sau un open-bar la care să curgă un fluviu de vodka, momeala era muzica.
Woodkid a fost o alegere care s-a dovedit o ispită tocmai bună. În ultimele zile dinaintea evenimentului frenezia a căpătat contur proeminent și o bursă a biletelor licitate pe bani frumoși devenea realitate.
Corporația “Absolut” era fixată din priviri și huiduită de cei mai nefericiți. Invitațiile erau privite ca niște ofrande pe care neștiutorii și nepricepuții le primeau fără motiv, în vreme ce fanii Woodkid erau nevoiți să găsească căi nebănuite de a răzbi și de a-și asigura un loc la concert.
Evenimentul devenea glorios chiar înainte să înceapă. Numărul de invitații tipărite s-a redus, respectiv epuizat fulgerător, iar seara de joi 5 decembrie părea pentru mulți o seară a privilegiaților.
Mecanismul este laudabil dacă nu te sfiești să admiți cu sânge rece. Nu doar că mulți dintre Bucureșteni și poate și câtiva din afara capitalei aflau de Woodkid și realizau fără judecată că este un artist grozav, ci și corporația “Absolut” dadea naștere unei organizații benevole de soli.
Este doar o zi oarecare în industria de evenimente din România. Naturalețea fenomenului este inutil de blamat, chiar dacă spectrul de comentarii făcea parte doar din zona culorilor vii, culori moralizatoare și profetice.
Printre altele, au fost vestite cozi și dezamăgiri apocaliptice. La ora 21, gândul liniștitor că ai să eviți coada dacă ești precaut și prezent devreme era rapid spulberat. În timp ce stăteai la coadă resemnat aveai timp suficient să iei în calcul ideea abandonului - căci oricum invitația era gratuită, oricum Woodkid a mai fost în România, oricum Woodkid o să mai vină probabil în România. Dar numai un naiv ar fi putut spune că aglomerația de la acest eveniment îl surprinde. Cu toții știam la ce să ne așteptăm și dacă pentru unii nu a fost decât un episod trecător, pentru alții a fost subiect de rumegat și augmentat.
Deși evenimentele din România și întâmplările de acest gen sunt dese și de bună calitate, am uneori impresia că nu sunt alimentate grație unei pofte de cultură sau pur și simplu distracție pozitivă, ci mai cu precădere, de o fudulie cronică.
Cozile au existat pentru că legile Newtoniene funcționează. Erau deci inevitabile și singurul lucru care se putea face era deci să se îndulcească senzăția de așteptatre. Senzația asta de așteptare a fost mai aprigă din cauza frigului, dar oamenii și-au găsit rând pe rând drumul înăuntru.
Imediat după ce răsuflai ușurat că ai intrat, erai întâmpinat de un labirit care își propunea să te introducă în experiența Absolut. Aveau niște bomboane gumate bune, neoane colorate care atârnau din tavan, lasere și orice alte prostioare născute din idei năstrușnice de bazar.
Ajungeai într-o hală unde reflexul de a merge direct către garderobă nu era evident. Căldura nu a lipsit, dar limitele dictate de capacitatea locului și temperatura de afară te puteau convinge să rămâi cu haina pe tine.
Pupitrul dj-ului era cocoțat undeva în neant, fără nicun gând al organizatorului de a da vreo secundă liber unei petreceri energice. Fouchat a fost ireproșabil, ca de obicei, deși uneori aveam impresia că proiecțile publicitare erau lejer incomodate de el. De foarte multe ori am avut tendința de a dansa pe muzica pe care o punea. Am reușit să prind avânt la un moment dat, dar am fost întrerupt de o proiecție.
Ce-i drept eram confuz: pupitrul dj-ului era o anexă a sălii gigantice, unde sunetul venea din față, dar muzica nu.
Deși aș fi fost de-a dreptul încântat de o petrecere în toată regula într-un spațiu atât de mare, planurile erau altele. A fost un concert Woodkid și cam atât, lucru de care m-am convins pe deplin atunci când ștafeta a fost preluată de așa numita “muzica de la sunet”, iar expectativa a durat 30 de minute. Au fost 30 de minute în care Fouchat nu mai punea muzică, dar exista o amăgire consantă că Woodkid își va începe concertul. Am ascultat atunci hip-hop, alegere lejer neinspirată în materie de complementaritate.
Credeam că îmi place Woodkid și că e genul de concert la care trebuie să ajung. Ei bine, nu mi-ar fi plăcut să ratez asta, e drept, dar Yoann și băieții lui s-au mi-au oferit o reprezentație pe ton discrepant cu așteptările mele. Și așteptam un concert energic, vizual și elevator. Am trecut însă prin 45 de minute de muzică frumoasă dar angoasantă și un sfert de oră de energie deja tardivă venită sub forma unor șlagăre.
După ce nu a mai existat niciun semn că Woodkid se va întoarce pe scenă pentru un al doilea bis, oamenii au început să plece. Nu este cu siguranță nimic de blamat, dat fiind faptul că vineri este totuși o zi lucrătoare. Sunt sigur în schimb că s-au izbit de problema taxiurilor insuficiente și de coada la garderobă. Este inevitabil doar.
Între timp, muzica a trecut sub responsabilitatea Little Boots care deja îmi erau foarte indiferente.
Am plecat așa cum am venit, fără niciun regret și nicio lamentare. Am asistat la un eveniment metis, unde capra și varza nu au fost foarte bine înpăcate. Am participat la un eveniment ce a știut să mă amăgească uneori cu energie dansabilă, dar a știut să mă aducă cu picioarele pe pământ alteori, un pământ proprietate a unui brand puțin cam prea gălăgios de această dată. A fost până la urmă doar o altă seară în care am ieșit.
