MordenFlex

Astăzi fac mai mult decât să pun muzică. Curatoriez sunet pentru spații care vor identitate, construiesc evenimente de la zero și pregătesc lansarea unei agenții de DJ. Sunt lucruri care vin firesc după ani în care am trecut prin toate etapele – de la nopțile haotice din anii ’90, până la festivaluri și proiecte proprii.

Dar, dincolo de toate rolurile astea, rămâne un lucru simplu: momentul în care începe setul. Acolo nu mai contează nimic din ce ai făcut înainte. Contează dacă simți oamenii și dacă oamenii te simt pe tine.

Știu să citesc o cameră în primele minute. Știu când să apăs și când să las lucrurile să respire. Știu cum se construiește energia și, mai ales, cum se duce mai departe fără să se rupă.

👇 👇👇 DACA VREI SA AFLI POVESTEA A PESTE 30 DE ANI DE JOACĂ CU MUZICICA DĂ SCROLL LA PRIMA POSTARE ȘI DESCOPERĂ MOMENTE ÎN CARE TE REGĂSEȘTI👇👇👇

Pentru prima dată după mulți ani, s-a pus pauză. Fără cluburi, fără festivaluri, fără nopți lungi. Doar liniște. La început a fost ciudat. Dar, după un timp, am început să înțeleg altceva din perioada asta. Că liniștea nu e doar o absență a zgomotului, ci un spațiu în care începi să auzi mai clar. Am stat departe de pupitru, dar nu de muzică. Am ascultat altfel. Fără presiune, fără crowd, fără așteptări. Și cred că atunci am realizat un lucru important: dacă tu ești liniștit, poți să transmiți asta mai departe. Inclusiv printr-un set.

După perioada asta, lucrurile nu au mai fost la fel. Și nici nu trebuiau să fie. M-am întors mai selectiv, mai atent la unde și cum pun muzică. Vara, în locuri în care chiar mă regăsesc, cum e plaja H2O, rooftop-uri ca ATIC unde chefi premiați gătesc sublim sau alte locuri în aer liber precum Baraka sau Roaba de Cultura. Spații unde contează contextul, nu doar volumul.

Iarna, mai intim. Locuri mai mici, gen Oficiul 1 sau evenimente private, unde conexiunea e directă și reală. Nu mai e despre cât de mult, ci despre cât de bine se leagă lucrurile.

2016 a fost anul în care am simțit că trebuie să mut ceva din loc. Nu neapărat mare, dar relevant. Vama Veche era deja un spațiu al libertății, dar muzical, lucrurile mergeau într-o direcție destul de previzibilă.

Așa au început primele petreceri. Fără pretenții mari, fără hype artificial. Doar oameni care veneau pentru muzică și pentru energia locului. Și, încet, lucrurile au început să crească.

Au ajuns în Vamă artiști underground pe care, până atunci, îi vedeai mai degrabă în cluburi din orașe mari. Petrecerile erau restrânse, dar intense. Genul de seri în care nu contează cât de mulți sunteți, ci cât de conectați.

Molotov Vama Veche a fost casa noastră timp de două sezoane. Acolo s-a legat totul. Acolo s-a format nucleul.

După, au venit și alte colaborări – Amfora, Sandalandala, Goblin – fiecare cu vibe-ul lui, fiecare cu publicul lui.

Nu o să spun că am schimbat Vama. Dar știu sigur că am pus acolo o piesă din puzzle-ul ăsta electronic care azi pare normal.

La momentul respectiv, nu era. Și poate tocmai de asta a contat.

La un moment dat, doar să pui muzică nu mai era suficient. Simțeam că trebuie să merg mai adânc. Să înțeleg nu doar cum sună o piesă, ci cum e construită. Așa am ajuns, destul de natural, la producție. Așa a apărut „Lectia de lene” – un experiment care m-a învățat mai mult decât mă așteptam. Nu doar despre tehnică, ci despre răbdare. Despre cât timp îți ia să ajungi la un sunet care chiar te reprezintă.

În paralel, au început și edit-urile. Aici m-am simțit imediat mai confortabil. Să iei ceva existent și să-l treci prin filtrul tău e un exercițiu foarte bun de identitate muzicală. Printre ele, unul care a mers cel mai bine a fost reinterpretarea piesei „Cea mai frumoasă zi”, de Alexandru Andrieș, într-o variantă dub.

Dar cea mai mare plăcere a fost să pun un live set cu edituri la un private party in Roma.

Procesul de producție m-a schimbat mult ca DJ. În momentul în care începi să vezi piesele pe layere – kick, bass, armonie, textură – începi să le mixezi altfel. Alegi altfel. Simți altfel.

La un festival nu mai ai același control ca într-un club. Nu mai construiești o seară de la zero și nu ai același tip de public. Ai oameni care vin și pleacă, energii diferite, momente diferite ale zilei. Am ajuns să pun muzică în cadrul unor festivaluri ca Untold Festival, Electric Castle sau ARTmania Festival. 

În paralel, au fost și experiențe mai alternative, gen Festivalul Piraților sau Urban Explorer – poate mai mici ca dimensiune, dar foarte interesante ca vibe. Acolo ai mai multă libertate, mai mult spațiu de experiment.

La festivaluri înveți rapid un lucru: trebuie să fii extrem de adaptabil. Nu ai timp de încălzire. În 10–15 minute trebuie să înțelegi crowd-ul și să intri direct în el. Dacă ai ratat momentul, e greu să-l mai recuperezi.

2011 a venit cu un tip de provocare diferit. Nu mai era despre un eveniment punctual sau un line-up bine ales. Era despre a construi, zi de zi, identitatea unui loc. La Papiota Bar, unul dintre primele cocktail baruri din București, ideea era simplă pe hârtie și complicată în execuție: să fie un loc unde se ascultă muzică foarte bună, pe un sunet corect, într-un context în care băuturile sunt la același nivel. Nu doar fundal.

Muzica conta cu adevărat. Am fost implicat ca Creative Director, event manager și DJ rezident. Asta înseamnă că totul trecea, într-un fel sau altul, prin mine. De la selecția muzicală, la atmosfera serilor, la cum se leagă oamenii de spațiu. Papiota era ascuns, discret, dar exact genul de loc pe care îl descopereai și reveneai. În paralel, a apărut și Grădina Monteoru. Alt tip de spațiu, altă energie.

O grădină ascunsă de pe Calea Victoriei, cu un potențial uriaș. Acolo am lucrat mult pe ideea de experiență completă: aer liber, vibe relaxat, dar cu aceeași atenție la detalii: muzică, sunet, flow-ul serii.

Perioada asta m-a învățat poate cel mai mult despre consistență. Când ești rezident, nu ai luxul să “prinzi o seară bună” din când în când. Trebuie să livrezi constant. Să creezi un standard și să-l menții.

După 2010, lucrurile au început să se așeze altfel. Nu mai era suficient să fiu invitat la evenimente. Simțeam nevoia să construiesc ceva al meu, de la zero. Așa a apărut Wonderland Dates. Un label prin care să pot aduce artiști, vibe-uri și contexte în care chiar credeam. Fără compromisuri inutile. Fără să alerg după ce e “în trend”, ci mai degrabă după ce are sens.

În București, petrecerile au prins rapid rădăcini la Club Control. O ediție pe lună, constant. Acolo s-a format nucleul. Publicul care venea nu era întâmplător. Era același tip de energie pe care o căutasem și eu ani de zile prin cluburi. În paralel, am dus conceptul și mai departe. Evenimente în orașe ca Bruxelles, Londra, Berlin sau Roma. Fiecare cu dinamica lui, cu public diferit, cu așteptări diferite. Dar cu același fir roșu: muzică bună și experiență coerentă.

În București, am mai trecut și prin Studio Martin, Kristal sau Space sau Embryo. Fiecare loc a adăugat ceva. Fiecare context a venit cu lecțiile lui.

Perioada asta a fost despre maturizare. Nu doar ca DJ, ci ca om care înțelege ce înseamnă să construiești un eveniment cap-coadă. De la line-up, la energie, la detalii pe care publicul poate nu le vede direct, dar le simte.

A fost momentul în care am trecut din spatele pupitrului și în spatele întregului setup. 

Începutul anilor 2000 a venit cu o schimbare clară de direcție. După perioada de litoral și energia din Regie, lucrurile au început să se ducă într-o zonă mai nișată. Scena underground din București începea să prindă culoare, iar eu eram deja atras tot mai mult de muzica electronică. Nu a fost o tranziție bruscă, ci mai degrabă o alunecare naturală spre locurile unde simțeam că se întâmplă ceva diferit. Cluburi ca DV8, Web Club, MCM Cafe sau Space nu erau pentru toată lumea  și mă făcea să fiu foarte atent la selecția muzicală.

În underground am învățat răbdarea. Să construiesc seturi care cresc lent. Să am încredere că oamenii rămân cu tine dacă le dai ceva autentic. Și, poate cel mai important, să-mi conturez un stil.

Nu era cea mai vizibilă scenă, dar era cea care m-a format cel mai mult.

Mutarea în București a fost, cumva, pasul firesc. Venisem pentru facultate la Universitatea Româno-Americană, dar, în realitate, știam că nu o să stau departe de muzică. Regia era atunci un mic univers în sine. Dacă ai prins perioada, știi exact despre ce vorbesc. Acolo am început să “cochetez” serios cu scena din București, în cluburi ca Max, Dumars sau Blue Night. Nu erau doar niște locuri unde puneai muzică. Erau laboratoare. Public diferit de litoral, mai critic, mai atent, mai imprevizibil. Dacă pe litoral venea lumea setată pe distracție, aici trebuia să o construiești de la zero.

Apogeul etapei ăsteia a venit într-un mod la care nu m-aș fi gândit atunci: Gala Hagi. Meciul de retragere al lui Gică Hagi, pe Stadionul Național din București, în fața a 40.000 de oameni. Nu mai era vorba de un club, de un ring de dans sau de câteva sute de oameni. Era scară mare, presiune mare, emoție reală. Genul de experiență care te scoate complet din zona de confort și te obligă să fii prezent 100%.

A fost unul dintre momentele în care mi-am dat seama că direcția e bună. Că tot ce am construit până atunci – de la nopțile de pe litoral până la serile din Regie – începea să se lege.

Și, mai important, că urmează ceva și mai mare.

Începuturi. Anii ’90, pe un litoral plin de viață

La Disco Debarcader în Eforie, în fiecare seară de vară, se strângeau cam 2.000 de oameni. Se dansa până dimineața, fără prea multe pretenții, dar cu o intensitate pe care nu o poți simula. Acolo am învățat ce înseamnă, de fapt, să ții un public în mână. Nu tehnic, ci instinctiv.

În paralel, era Disco Acapulco din Eforie Nord. Alt vibe, alt public, dar aceeași foame de distracție. Acolo începeai să înțelegi diferențele: nu pui aceeași muzică peste tot, nu reacționează toată lumea la fel. Înveți să citești oamenii din primele minute.

Și apoi a venit Club Maxim. Final de ani ’90. Singurul club de pe litoral. Acolo aveam o seară pe săptămână. Pentru mine era upgrade-ul. Nu doar ca setup, ci ca responsabilitate. Nu mai era doar despre a pune muzică bună, era despre a construi o noapte.

Pe atunci nu existau tutoriale, nu existau “cum să devii DJ în 10 pași”. Învățai din mers. Din greșeli. Din reacțiile oamenilor. Din serile în care prindeai și din cele în care nu.

Cred că asta m-a format cel mai mult: faptul că nu aveam plasă de siguranță. Dacă pierdeai ringul, îl pierdeai pe bune. Și trebuia să-l recâștigi.