prăbușindu-se

de pe culmile

celui mai frumos

zâmbet:

fericirea -

în cădere liberă.

pleoapele-ți grele

se sprijină

pe două lacrimi,

folosind gravitația

ca un pretext

sub care

făcând, din cădere,

ceva atât de frumos...

o cicatrice solară,

în norul de ploaie,

de gutui

să nu spui nimănui

dacă arde

sau e rece

și să nu mă-ntrebi și azi

dacă vreme vine

sau dacă vreme trece

prăbușindu-se

de pe culmile

celui mai frumos

zâmbet:

fericirea -

în cădere liberă.

pleoapele-ți grele

se sprijină

pe două lacrimi,

folosind gravitația

ca un pretext

sub care

înfloresc ca o

plantă perenă -

an de an,

la fiecare început

de sfârșit.

continui

să cresc peste

pământul ăsta

obosit.

cresc

ca o floare,

cu pământul

sub picioare,

prind rădăcini.

și cu capul

după soare,

mă agăț de

nori vecini.

la marginea patului gol

din dormitor,

cu ultimele raze moarte

la crepuscul -

un preludiu pentru

un somn igienic.

când gravitația atârnă greu

de pleoape

și genele impare

își caută pereche,

somnul meu stricat

face floare

la ureche.

nREM - REM - nREM - REM

și visez iar ca mor

chiar înainte să

mă trezesc.

în noaptea minții mele,

nu au nicio formă -

nici geometrică,

nici de viață.

e ceva încă nedefinit

în felul în care

mă com-port și

mă com-pun

în substanța asta volatilă

care e viața.

un amestec eclectic

al nuanțelor

subiectivității

univers

mic

ne închidem

când iubim

și

gustăm din

infinit

puțin

dacă lui azi

îi e dor de ieri?

sau lui ieri

de mâine?

de ce timpul continuă să treacă

chiar de știe că n-o să se termine?

unde tot zboară

dacă cerul este sus

și eu întorc clepsidra?

cum de încă trece?

Caut să găsesc obscurul, caut răspunsul în mulțime.

Mulțimi de nori, de mări, de pulberi, mulțimi de imagini bizare,

Din când în când caut răspunsuri în gândurile-mi solitare.

De ce nu pot să mai revăd, să simt a mării apă rece,

Să văd cum trece luna-n nori, eu să o strig, iar ea să plece.

Să simt în ochi abisuri pulberi, de smarald pietre-nlăcrimate...

Din când în când să-ți arăt lucruri ce nu trebuiesc nicicând uitate.

Uite cum se dezgolește marea, cand valuri de spumă o aprind,

La fel cum arde-n față zarea când norii de flăcări se sting.

Uscat nisip caută vântul să-i sufle din pulberi abisul,

O rază de soare usucă dorința de a știi interzisul.

Din când în când, la ceas de seară, în negrul serii îmi apar

umple

dorul

o lipsă —

ca o eclipsă

a astrului

iubirii,

ca o fereastră deschisă

în mijlocul

mă agăț de trecut

ca o ramă goală

într-un cui ruginit.

am obosit.

flori

de mucegai

cresc

pe toți pereții,

ca o grădină vie

a memoriei.

nu îmi amintesc

cine sunt.

o ramă goală,

un tablou al lipsei -

al eclipsei de viață,

când umbra morții

se proiectează

pe suprafața pielii

care nu-mi ajunge

să îmbrac toți

ultimului gând

despre mine,

m-am oprit.

cu pupile dilatate

absorb nimicul

infinit.

cu ochii ascunși

sub pleoape,

am uitat

că, până la pământ,

mai am un suflet

te caut

și te-aștept pe scări

de piatră?

unde ți-e inima

care

spunea mereu că

mă iartă?

unde pleci și când

te-ntorci

când îmi spui că

niciodată?

în deșert zboară

nisipul

când clepsidra este

ca un gând

necopt.

dincolo de câmpul

minții,

pentru ce rămâne loc?

e ventriculul stâng.

acolo am loc

să respir,

să iubesc

și să plâng.

acolo cresc

poezii diforme

și impare,

umplând

pereții goi,

lipsiți

de apărare.

e plină camera

de frici

despachetate

în grabă,

iar eu

mă împiedic

metodic

de o speranță

dizabilitant

poate n-ai știut

poate a fost luni

poate te-a durut

poate a plouat

poate am uitat

cum să mai visez