22.

Și uite că nu m-am dezamăgit…

Nu am avut aproape niciodată teama de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, îmi construisem o imagine atât de puternică despre mine, încât trăiam cu teama de a nu mă dezamăgi pe mine, de a nu fi în stare de tot ce credeam că sunt, de a nu fi la nivelul pe care mi l-am autoimpus. Nu știu dacă ai trăit și tu vreodată sentimentul acesta, dar pentru mine a fost un sentiment foarte profund și limitator. În…

Și parcă azi suntem de zece ori mai motivați, mai dornici de schimbare, mai încrezători că noul an ne va aduce ceea ce ne dorim, suntem cu vise mai mari și planuri schițate. Știm mai clar ce ne dorim, știm mai clar ce obiective vrem să atingem sau măcar despre ce vrem să fie anul nostru. Dar câți dintre noi ne întrebam atunci când ne stabilim un obiectiv ce suntem dispuși să investim? La ce…

De ce nu putem trăi și noi viața aia ideală ce vine după ce ți se dă o nouă șansă?

Nu toată lumea care trece printr-o experiență limită își schimbă viața într-un mod puternic pozitiv.  Nu toată lumea care se află în fața diagnosticului de cancer, care luptă și îl depășește va renunța la job și va pleca în lume, își va îndeplini toate visurile și va trăi într-un echilibru constant. Ar fi frumos să fie așa, dar nu e posibil întotdeauna. Suntem avizi după astfel de povești. Ne…

Cum ar fi dacă vii în CAMP? Așa a fost…

Acum o săptămână îmi făceam șovăielnic bagajul pentru #camp2015, unde, pe lângă haine, am îndesat bine acolo toate temerile, neliniștile, neîncrederile, lipsa de energie și entuziasm, le-am cărat cu mine în spate până în Piața Victoriei și le-am urcat în autocar. Când am coborât din autocar la Moeciu de Sus,  bagajul meu era deja mai ușor, mai gol, dar mai plin cu încrederea că va fi o săptămână…

Simțim diferit, gândim diferit, experimentăm diferit și da, iubim diferit. Fiecare simte și își exprimă dragostea în felul lui propriu, pentru cineva cuvintele frumoase, declarațiile de iubire și încurajările reprezintă cea mai înaltă formă de exprimare a dragostei, în timp ce pentru altcineva, aceste cuvinte, fără timp petrecut împreună, fără a i se acorda uneori toată atenția, rămân doar simple…

Tocmai m-am întors din călătoria în care m-a purtat Hermann Hesse prin intermediul vocii sale, Siddhartha. O poemă indiană, o călătorie inițiatică ce m-a atras încetișor până când, treptat, am devenit  umbra lui Siddhartha, întrebându-mă în același timp cu el care este adevărul? încotro? unde și cum se termină călătoria?. L-am urmat și am ascultat în tăcere fiecare cuvânt. Nu știu cum, dar nu am…

Zi de zi suntem martorii emoțiilor celor din jur, temerilor, problemelor, dar mai ales a nebuniei lor. Citim pasaje din cărți cu coperți roșii sau verzi, în română, engleză sau rusă, vedem, cu intenție sau fără, fragmente din mesaje scrise pe telefon cu mi-e dor…, lasă-mă…, așteaptă-mă, suntem vecinii omului cu ochelari și barbă, fetei grăbite ce miroase a lavandă, femeii cu sacoșe ce caută un loc unde să se așeze, copilului nerabdator ce țopăie ușor, copilului cu ghiozdan în spate, mamei neliniștite ce se grăbește să răspundă la telefon în timp ce copilul plânge, suntem martorii râsului copilăresc al unei fete îndrăgostite, vocii răstite a unui om mult prea serios, înjurăturilor unor tineri nepăsători.  

Zi de zi ne urcăm într-un autobuz, tren sau într-un metrou ce ne duce acolo unde ne e locul sau unde am vrea să ne fie locul.

Cedăm locul sau ocupam locul. Suntem în continuă mișcare, dar pentru 5, 10 sau 40 de minute, stăm pe loc, unii lângă alții, ne privim, cei ce avem ochi să vedem, sau ne ignorăm. Ne atingem involuntar și ne retragem grăbit în minima intimitate ce ne-a mai rămas. Suntem martorii nebuniei și senilătății unor călători, a ticurilor lor nervoase, a sărăciei, a vorbele lor dure, fără sens, la strigătul lor împotriva societății. Sunt călători care ne spun povești și ne fac părtași la suferințele lor, care ne învinovățesc și ne strigă în față toată durerea lor. Sunt călători care își cer scuze și călători care așteaptă scuze. Suntem cu toții călători, unul lângă altul, pentru 5, 10 sau 40 de minute și tot ce trebuie să facem este să ne zâmbim și să ne respectăm.

Dacă ar exista o mână divină ce ne-ar dezbrăca de toate temerile și de toată lașitatea asta ce ne ține de cald, cum am arăta? Aș vrea să umblăm cu toții dezbrăcați pe stradă, să ne afișăm trupul și mintea în toată frumusețea și puritatea lor, aș vrea să ne privim în oglindă și să facem cunoștință cu noi. Dacă ai fi dezbrăcat de toată frica și de toate barierele pe care le-ai strâns în jurul tău ca să nu rămâi vulnerabil și dezgolit, ce ți-ai dori? Ce-ai face în acel moment?

Dezbracă-te, te rog!

Dezbracă-te și iubește-te așa cum ești.

Cu o privire, vibrație sau surâs, sufletul tău, fără să știi de ce și încotro, se leagă prin mii de fire invizibile de sufletul celuilalt și, cumva, își fac propria legătură pe care nici cuvintele, nici oamenii, nici distanța, nu o mai pot desface.

Oare firele astea mici invizibile sunt energia noastră pe care o emanăm și care rezonează cu energia celuilalt? Oare firele astea mici sunt mai puternice chiar și decât timpul?

Energia asta care ne leagă unul de celălalt, care ne face să ne molipsim cu râsul celuilalt, care ne trage ușor în jos când e și celălalt picat, energia asta este cea care ne unește sufletele. Conexiunea.

Și nu vorbesc numai despre sufletele pereche, vorbesc și despre acele suflete care din respect și prea multă admirație, nu își consumă dragostea. Sau despre acele suflete care au crescut unul lângă celălalt, despre sufletele prietenilor noștri care adesea ne cheamă fără cuvinte, ale mentorilor noștri care ne cresc neîncetat.

Sunt acele conexiuni între sufletele care, indiferent de cât de departe s-ar afla sau cât de uitate ar părea, în clipa în care se reîntâlnesc, golul, distanța, timpul, se risipesc.

Iar conexiunile acestea sunt pentru totdeauna.

Nu te opri! Crede, speră, visează, îndrăznește!

Twenty a devenit acum 21.

După un an în care am trăit într-o schimbare continuă, vine un an în care voi reuși tot ceea ce-mi propun!