și când te vei întreba de ce am plecat, amintește-ți cum ți-am dat toată iubirea din lume. sufletul din mine. luna de pe cer să-ți fie mireasă. ți-am dat tot; ce-am avut și ce n-am avut, ți-am dat. ți-am oferit și imposibilul. ți-am oferit un infinit de bine; nu era perfect, dar era al meu. și ți l-am dat ție. ți-am oferit mări și oceane, cerul cu toate stelele, căldura verii și misterul toamnei... și poate nu are logică ce spun acum, pentru că tu n-ai înțeles niciodată. sau n-ai vrut să înțelegi. dar poate așa vei înțelege: te iubesc doar eu, cel mai mult pe lumea asta.

n-am fost perfectă, dar te-am iubit atât de sincer și de curat – cu inocența unui copil care își vede mama pentru prima dată. te-am iubit atât de tare, încât ți-am dat tot ce am avut, tot ce am fost. te-am lăsat să pătrunzi în cele mai întunecate și dureroase colțuri ale sufletului meu. nu mi-aș fi închipuit vreodată că tu vei fi cel care îmi va folosi rănile și nesiguranțele ca arme împotriva mea. de mi-ar fi spus lumea întreagă asta, tot n-aș fi crezut. te-am iubit orbește, ți-am iertat orice… orice, numai ca să te pot ține lângă mine. te-am iubit cu atâtea lacrimi și cu atât amar. mi-ai prefăcut inima în cenușă, iar eu… eu nu m-am plâns nici măcar o dată. tot ce am avut eu mai bun a rămas la tine. toată bucuria, toate zâmbetele, toți stropii de liniște care mai existau în sufletul ăsta sfărâmat. ți-am permis să faci ce ai vrut cu sufletul meu, chiar dacă știam prea bine că o să doară. m-am dăruit ție, și trup, și suflet… ți-am pus toată lumea mea în palme, iar tu, ce ai făcut? ai distrus-o. ți-ai strâns pumnii doar ca să-mi tai respirația, doar ca să mă lași fără casă, fără căldură, fără lumină, fără iubire.

Un om care te iubește și te respectă nu te face „dramatică” când ești rănită. Te ascultă. Te liniștește. Își asumă. Te protejează.

Sper ca absența mea să-ți aducă ceea ce dragostea mea n-a reușit.

Acel moment în care zâmbești sau râzi, nu pentru că ești fericit, ci ca să nu te prăbușești în lacrimi.