Toate frunzele au căzut,

e trist, ultima zi de toamnă a venit

e totul umed, mucezit și mort

de parcă n-a fost viață nicicând.

Numai speranta o păstrăm înaripată,

inima trebuie să fie ușoară

pe cărerea adevărată să se înalțe

zbor de rugă caldă și bunătate.

Chiar de încetinește pasul

ploile și natura se întreamă

la del ca rădăcina credinței

prinde putere în ruga…

Stăteam la un pahar de vorbă zilele trecute, când luna se făcea martor al amintirilor noastre împărtășiteIar cu nostalgia curgându-ne prin vene, încercam să ne regăsim bucățile de suflet printre copilăriile pierdute de vreme. Vezi tu, nu am avut prea multe, dar nici multe simt că nu ne-au lipsit. Eram fericiți în coliba noastră… Acum, însă, fiecare e plecat de acasă. Obișnuiam să construim…