Ea se numea Lorétine și avea doi ochi mici, albaștri și o suta de stângăcii. El avea și el un nume, doi ochi negri si tenul pistruiat. Ca in fiecare seara, luară metroul. Ce frumos era. Ei ii plăceau schimbarea și marea. Lui ii plăcea să o plimbe și schimbe. In prima seara, ochii ei străluceau și pupilele li se dilatau. Metroul i-a dus in pădure. Ea se juca cu o șuvița de par, el o ținea strâns de mâna și o trăgea după el. Copacii erau așezati in forma circulara, conectați in mijloc de o apa lăptoasa. Ea stătea întinsa pe jos, el lângă ea. Copacii cresteau și tot cresteau sub privirea lor. Se înălțau pana la cer, îl atingeau, apoi se făceau una cu pământul și o luau de la capăt. Ce seara. Vedeau in atâtea culori, in atâtea senzații.
In a doua seara, stăteau asezati, cuminți pe scaunele albastre. Ea avea o fundița roșie si si-a pus capul pe umărul lui. El o privea in reflexia geamului și trăgea aer greoi in piept. Erau in capătul metroului, singuri și prost luminati. Banda ce rula cu viteza pe perete arata multe stații una după alta. Cât mai aveau de mers...
Drum lung înainte. Ea zâmbea. El privea. Drum lung înainte și metroul nu se mai oprea. Ea se ridica și începu sa danseze, iar toate umbrele dansau cu ea. El privea fascinat umbra decuplată și zâmbea. Se uita atât de atent la ea. Timpul trecea și tot trecea.
Se făcuse zi. Își făcuseră un pat acolo in spate si s-au lungit in el. Stăteau amândoi pe spate , cu mâinile pe lângă corp și inspectau tavanul. Un tavan plin de diplome in psihologie: psihanaliza criminalilor in serie, psihotraumatologie , vindecarea prin arta, suicid și psihologia copilului. Printre ele atârnau tablouri mici, niște copii nefericite ale lui Rembrandt, unde nici măcar lumina nu bătea cum trebuie, înconjurate de rame opulente din lemn masiv. Totul era agățat pe un tapet gri, cu mici pătrate portcalii. Iar ei priveau. Era întuneric și liniște iar lumina se întrerupsese de tot. Ea cască și se întoarse pe o parte iar el ii urma exemplul. Metroul se opri brusc și ii arunca de pe pat. S-au luat de mâna și au ieșit afara. Ploua cu gheata iar vântul oprea instant orice simt. S-au uitat unul la altul, degetele li s-au împreunat intr-o strânsoare mai puternica si au început sa alerge gafaind. Erau înconjurați de case in stil baroc, încărcate arhitectural cu mult prea multe detalii de descifrat fugitiv. Pe fundal se auzeau doua clopote bătând într-un sunet ascuțit. In fata lor era o biserica mica și neagră iar lângă era asezat un bloc înalt, simplu. Era singurul lucru care semăna cu ei.
Au deschis usa și au intrat intr-o mica garsoniera. Ea și-a dat paltonul jos , el s-a asezat pe canapeaua din colt , cu capul in palme și privirea îngropată in covorul maro. Ea aprinse lampa mare de lângă canapea și privi de jur împrejur. Erau cărți și jucării peste tot, totul era vechi , crăpat , stricat. Fereastra din capătul camerei le oferea doar niște picioare cu pantofi roșii cu toc, negri de lac sau adidași, toate in viteza. Se uitau amândoi de jur împrejur cu sprâncenele împreunate . Nu era de mirare ca era părăsită, nu aveai ce sa mai faci acolo. Se făcu liniște. Ploaia nu mai bătea in geam iar copacii stăteau acum nemișcați și goi. Soarele începu și el sa coboare. Usa rămase deschisă după ei, scârțâind puternic în inerție. Era a 5-a noapte și ca in fiecare seara, luară metroul.
Ea se numea Lorétine și avea doi ochi mici, albaștri și o suta de stângăcii. El avea și el un nume. Ea se urca in metrou, plină de dorința sa vadă marea. El rămase pe peron, așteptând schimbarea. Loretine era bolnavă.
8:30 pășea apăsat și repede pe peron, cu ochii ațintiti spre ușile metroului. Cu un pas lung sări înăuntru înainte de închiderea ușilor. Așezați erau un domn brunet, cu pantofi lustruiți și o bunică, care ținea strâns în mâini o ciocolată. Lângă era și un loc liber. El isi plimba privirea de sus in jos, oprindu-se din zece in zece secunde si mijindu-și ochii. Când privirile li se întâlniseră, el ii zâmbi cald , dar ea se încruntă si își întoarse capul. El rămase perplex. Toți trei priveau acum în jos, condamnați la griji silnice pe viață.
12:56 așezată pe scaun în fața calculatorului se freca la ochi și clipea forțat. Un minut și...toată lumea se ridică de la birou și începu să vorbească în drum spre cantină. La masă colegele povesteau despre noua colecție de toamna și isi discutau ținutele pentru botezul copilului Anitei, colega lor care abia intrase in concediu maternal. Toată lumea vorbea foarte tare. Prea tare. Loretine își mânca prăjitura cu frișcă și ciocolată.
3:15 se întindea și zâmbea. Își puse geanta pe umăr și cu aceeași pași repezi ieși. O întâmpină el, cu ochii lui negri și pistruii imprastiati neuniform. S-au îmbrățișat scurt și pe drum au schimbat câteva cuvinte. Un “ce mai faci “ “ ce zi grea” și “sper ca filmul va fi la fel de bun cum a fost și cartea”. In rest, Dima se uita in gol, își pocnea degetele și se plângea ca tremura de frig.
18:30 ”și n-a mai rămas niciunul” Plecase aproape toată lumea din sală. Dadu și ea sa se ridice. “Hai sa mai stam puțin. Nu te-am mai văzut de mult. Mi-a fost dor.” Iar ea ii zâmbi dar liniștea și bezna ii forțara sa iasă. Mergeau spre ieșire și se uitau direct in față cu ochii fixați pe covor. Afara ploua. “Ești sigura ca vrei sa mergi singura?” “Ma descurc” Dar nu apuca sa își termine propoziție căci el își ridica geaca peste cap cu ambele mâini , o strânse in brate și începu sa fugă in partea dreaptă. Ea nu mai stătea acum in același cartier cu el.
20:30 ieși din magazin cu o pungă plină cu mâncare și ciocolata. Se uita lung după un taxi. Pe partea cealaltă de strada cerșea bătrâna din metrou. Loretiné își grăbi pasul spre ea, ținând punga strâns in fata pieptului. Vântul ii arunca parul in toate direcțiile acoperindu-i fata aproape in întregime.
Așa se și sfârșise .Cu fata zdrobită de pământ și parul in toate direcțiile. Un domn plângea și tipa in pumni iar ea ,printre firele de par, ii văzu pantofii lustruiți.
