Prin 1944, sub cele mai îndîrjite bombardamente americane, Bucureştiul petrecea la fel ca în anii nebuni rămaşi în urmă cu două decenii. Mîncarea era ieftină, hotelurile primitoare, iar grădinile de vară, Raşca, Oteteleşanu şi Cărăbuş, dar şi Bordeiul, încă de pe atunci aşezat la marginea Herăstrăului, răspîndeau pînă în mahalalele mărginaşe mirosul de patricieni la grătar şi sunetul bandelor de jazz sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau şi ieşeau din umbra enormă a Palatului Telefoanelor anVautomobile negre, cu ferestre de cristal, amintind de vremea prohibiţiei şi a lui Eliot Ness, cît şi trăsuri, aşa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau să care lumea bogată a oraşului la Şosea. Distracţiile erau peste tot la-ndemînă. La Operetă cînta încă Le-onard, circul Sidoli (fără bătrînul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmă, dar cu cele două fiice ale lui împămîntenite aici şi măritate cu mari financiari evrei) se lăuda, după ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, şi cu douăzeci şi patru de cai îm-

* în 1999 am ţinut un curs de Creative Writing la Facultatea Me-diaPro. Una dintre temele cursului a fost „melodrama". împreună cu cîţiva prieteni ne-am amuzat să scriem melodrame de toate felurile. „Zaraza" s-a născut la confluenţa dintre Borges şi Cristian Va-sile, ca o simplă joacă literară. în 2000 am publicat o variantă, con-ţinînd tot soiul de anacronisme, în „România literară". Am mai curăţat din inadvertenţe ulterior, fără ca „Zaraza" să aibă, mai departe, pretenţia de a fi altceva decît un gratuit joc al imaginaţiei.

podobiţi cum nu se mai văzuse pînă atunci, iar şantanurile atrăgeau o clientelă veselă şi petrecăreaţă, între care distingeai nu rareori ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţinute de unul sau de altul, dar destule şi dintre cele care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii. Una dintre acestea era Za-raza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cît prin faptul că e adevărată.

Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tradiţional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tînără ce îşi făcuse intrarea, în seara fatală cînd a început totul, în localul „Vulpea Roşie" de pe Şelari, la braţul unui ins oarecare dintr-un grup vesel era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atît de negru şi de lucios, îndt de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strasuri şi pantofi de asemenea cu strasuri sclipitoare pe catarame.

Grupul tăbărî la o masă rezervată, se ceru şampanie, se făcură glume, se rîse nepoliticos de tare. Pe mica scenă de cabaret dansă o femeie grasă cu un şarpe letargic. Urmă un număr cu porumbei dresaţi. în fine, apăru, abia văzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti îl însoţiră.

Probabil că acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-şi mai amintesc de cîntecele lui, dar mai degrabă ca să rîdă de vocea nazalizată care ieşea din patefoanele cu înregistrări extrem de proaste. Pe vremuri, ca să înregistreze un cîntec, cîntăreţul trebuia să-şi vîre capul într-un fel de goarnă de alamă, care-i altera complet vocea. La rîndul lor, plăcile „Pathe", chiar şi cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Master's Voice", erau de ebonită şi, cu vremea, se fisurau, îmbătrîneau, iar acul de fier grosolan le zgîria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile

lui Cristian Vasile sînt atît de neobişnuite, au o linie sonoră atît de originală şi de mişcătoare şi cuvinte de un kitsch atît de înduioşător, încît eu, cel puţin, le-am iubit de la prima ascultare. Puţini mai ştiu că autorul „Zara-zei", al „Ramonei" şi al neuitatului, deşi uitat, „Aprinde o ţigară" a fost Gardel al nostru, atît prin muzica lui, cît şi prin viaţa romanescă pe care a dus-o.

La „Vulpea roşie" toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere „îngeraşul", faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Bo-rilă. Le plătea ca să-l protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigo-re. De mai multe ori guriştii se-ntîlniseră, însoţiţi de malacii lor şi scoseseră cuţitele. Povestea mea începe însă într-un moment de armistiţiu.

în acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cîntec pe care abia-l compusese. Publicul nu-l ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-l puteai imagina cîn-tînd pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă şi reţinută:

„Ţi-aduci aminte

Ce dulci cuvinte

Ne trimeteam în scrisori?

Odinioară

Pe dinafară

Le ştiam uneori.

Scăldate-n lacrimi noi le citeam

Şi-apoi le sărutam.

Visul se curmă

Şi-n cea din urmă

Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu...

Cînd mama mă alinta, în copilărie, nu mă impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale şi cuvenite. Nu voi uita însă niciodată cum mi-a spus tata de două sau trei ori „puişor", căci tata a fost întotdeauna aspru cu mine şi uneori de-a dreptul rău. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune că bruta în smoking putea da atîta duioşie virilă refrenului:

„Ce vrei să-ţi scriu Acuma, cînd ne despărţim? E prea tîrziu, Noi nu ne mai iubim. Cuvinte dragi de-amor Le-am tot rostii la timpul lor. Atll le-am repetat... Ne-am înşelat..."

Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat pînă şi ei Sodo-ma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decît de obicei. Femeile, multe dintre ele tîrfe trecute prin ciur şi dîrmon, plîngeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lă-crimînd şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată. Cîn-tăreţul mai zise două cîntece vechi şi se retrase. Ţiganca stătu jumătate de ceas ca pe ace şi ieşi după el. Intră în odaia improvizată a artiştilor, unde dădu peste îmblîn-zitoarea de şerpi despuiată pe jumătate, gîdilată de dresorul de porumbei şi rîzînd vulgar. Cristian Vasile era la o circiumă din preajmă. Nu mînca niciodată în localul unde cînta. îl găsi la circiumă, stînd la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se aşeză în faţă. Băură împreună, vorbiră ore-n şir (ce-şi spuseseră nu vom şti niciodată), se apucară de mînă, ascultară înlănţuiţi vioara arsă a unui ţigan bătrîn şi, adînc în noapte, plecară amîndoi. In noaptea aceea Zaraza fu femeia lui, cum avea să rămînă încă

aproape doi ani de zile, fără vreo trădare şi fără măcar un gînd la altul. La rîndul lui, cîntăreţul nu mai ieşea nicăieri făr㠄nebuna lui adorată", cum o numea mereu. Faimosul cîntec care o imortalizează se născu după vreo jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreună şi are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dîmboviţei:

„Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat

Cu, în juru-ţi, petale de crin,

Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat

Şi ai trupul de şarpe felin.

Gura ta e-un poem de nebune dorinţi,

Sînii tăi un tezaur sublim.

Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi

Dar ai zîmbetul de heruvim."

A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. „Zaraza" era pe toate buzele, era „Lili Marlene" a Bucureştilor. Se cînta în berării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cîntau soldaţii în tranşee. Iar fermecătoarea ţigancă devenise la fel de cunoscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic cînd cînta la „Grandiflora" (căci se apucase şi ea de lucrativa meserie):

„Of! Leliţă cîrciumăreasă, N-ai o fată mai frumoasă Să mă servească la masă? Ba mai bine servesc eu, C-aifost şanticlerul meu."

Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevărată, a povestirii mele. După cum se ştie, artiştii faimoşi din acea vreme — dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gîndim la rapperi şi la Pavarotti — erau siliţi să lucreze mînă-n mînă cu mardeiaşii oraşului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cîntăret vestit nu era pentru ei mai mult decît o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală. Smulgîndu-şi perii de disperare în faţa rivalului său prodigios, Zavaidoc încercă mai întîi să-l învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la „Gavrilescu", încercînd să mai facă vreun cîntec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins. Cînd mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tîlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu." Şi banditul, făcîndu-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredoneze „Zaraza". Ideea-i veni tocmai pe cînd murmura, cu ochii pe jumătate închişi de plăcere, cîntecul fatal.

A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, ca de obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decît cîrja, ţinută acum sub braţ de un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un şal de Indii la gît, matahala lepădă cîrja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rînjind, o muşcă sălbatic de buzele învineţite şi, parcă din aceeaşi mişcare, îi reteză beregata cu şişul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dîmboviţei, unde i se şterseră urmele.

O găsiră în zori, cu rochia muiată în sînge, şi cîntăre-ţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea după ea, fu imediat anunţat. La comisariat, povestea mai tîrziu poliţistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Cînd îi dădură drumul, se duse ţintă în prima circiumă şi bău pînă nu mai ştiu de el. Timp de cîţiva ani mai apoi li se arăta muşteriilor locul de unde cîntăreţul muşcase din masă.

Zaraza fu arsă la crematoriul „învierea", care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, măreţul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu vroiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca zmoala. Cenuşa fetei umplu o urnă ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat.

Nu trecură nici două zile şi urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecţia de ziare din acea perioadă ca să mă conving de realitatea acestei poveşti. Am găsit titluri cu litere de-o şchioapă în gazetele vremii anunţînd furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întîmplare, este cine a fost cel care a comis acest sacrilegiu. Nu vreau să fac din asta vreo enigmă. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul nu era altul decît Cristian Vasile, cîntăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi de neputinţă, vechea lui teamă de strigoi. Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dalele umede, se-mpiedicase de căruciorul cu care se împingeau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptată, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strînsese la piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cîntăreţul aşeză urna pe un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pe care i-l inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu pînă şi să pun pe hîrtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuşi cît se poate de simplu: în fiecare dimineaţă, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mîncat cîte o linguriţă din cenuşa Zarazei. Cînd ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cîntăreţul şi-a turnat terebentină pe gît, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decît să-şi ardă coardele vocale, terminînd cu cîn-tatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bucu-reştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor.

Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, l-a întîl-nit prin 1959 la Brăila, pe cînd făcea un turneu cu trupa lui de la Ploieşti. A găsit acolo, pe post de maşinist (trăgea în fiecare seară cortina) un bătrîn cu aspect de bos-chetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pîine. Cineva i-a spus că era Cristian Vasile şi că fusese faimos la vremea lui. I s-a şi fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat o cinzeacă bătrînului şi acesta, vorbind numai în şoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pîn-acum povestea pe hîrtie. O fac eu, acum, deplin conştient de faptul că nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al „Zarazei":

„Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,

Cine ie-a iubit,

Cîţi au plîns nebuni pentru tine

Şi cîţi au murit.

Vreau să-mi dai gura-ţi dulce, Zaraza,

Să mă-mbătezi mereu,

De a ta sărutare, Zaraza,