#setea

I-am văzut cum își tăiau venele pentru a-și hidrata copiii care agonizau. I-am văzut murind unul cîte unul, pămîntul atît de uscat nu le primea trupurile, încît acestea rămîneau pradă ciorilor.

Era secetă la Bistritz, oamenii căutau locuri de adăpat împreună cu fiarele pădurii. Vechia albie uscată într-atît încît praful cărării imprima copitele ciutelor. În temnița cetății niciun întemnițat nu primea apă, căci fîntîna secretă era neîndestulătoare nobilimii. Și ce nobil și-ar sacrifica proprii prunci pentru a-i adăpa pe alți însetați? Unul cîte unul întemnițații se stinseră, unul cîte unul muriră paznicii, o boală necunoscută cuprinse cetatea încît mare parte din plebe trecuse la Domnul. Preotul iezuit băuse ultima picătură din sîngele Domnului și se ruga numai în șoaptă pentru a-și proteja uscăciunea buzelor.

Treizeci de zile trecură de la ultima ploaie și încă treizeci de la ultima brumă. Soarele parcă mai aproape de pămînt își făcuse sălașul. Atunci se deschiseră porțile cetății și vlăguiții ieșiră agale, asemeni unui șir de procesiune creștină.

În cele mai întunecate cotloane ale peșterii trăia un dragon, devenit deja legendă, ai cărui solzi nu mai fuseseră auziți zornăind de cîteva generații. Înțelepții cetății nu credeau în existența lui, doar naivii și cîțiva inițiați, precum și copiii amăgiți seara, în jurul focului, cu povești fabuloase.

Însă în noaptea de după marele exod un vuiet ca de dragon cutremură zidurile închisorii. Și numai o făptură auzi zgomotul, un supraviețuitor înlănțuit pentru fapte teribile.

Se credea despre el că ar fi fost prinț, un prinț al întunericului, gata să-și ucidă dușmanii cu sînge rece, să-i atîrne în țepe la marginea drumului pradă ciorilor și spaimă călăilor. Vlăguit de anii grei de temniță, însetat de zilele fără apă, mai mult mort decît viu, își încleștă pumnii și scoase un urlet al ultimei speranțe.

Ochiul dragonului pîndi printre gratii, ochiul dragonului mare cît o celulă clipi de cîteva ori. Era a treia pleoapă, de după care o lacrimă cît o căldare de apă se prelinse pe deținut. Efectul miraculos al acesteia îl puse imediat pe picioare, îi dădu puteri nemaivăzute, rupse lanțurile, gratiile și sări deasupra infernului în care stătuse nu se știe cîți ani.

Zăvoarele nu pot opri un dragon, nici măcar incantațiile sau apa sfințită. Iar prințul nostru devenise dragon, pielea-i zale și creanga de ulm sabie. Se zice că supraviețuise secetei potolindu-se cu sîngele celorlalți nefericiți cu care agoniza împreună. Se mai zice că numai sîngele îi mai putea potoli setea și că stătea numai în întuneric vînînd oameni nevinovați și chiar copii rătăciți prin pădure.

Legenda dragonului deveni legenda vampirului, iar acesta nu a fost văzut niciodată. Doar cîteodată, în nopțile fără lună, dispărea cîte un suflet și asta întărea credința că vampirul e printre oameni. Cărturarii îl numeau Nosferatu, probabil datorită răpirilor de ființe umane printre cei ce călătoreau pe calea ferată. Însă prin pasul Tihuța, unde se pare că își făcuse sălașul, nu trecea nici o cale ferată. Se vede cum imaginația poate depăși simpla realitate.

Noi știm cu toții că există un singur om, Dracula și un singul dragon, Drăculea, care împreună bîntuie ținutul Transilvaniei. Mai știm că între cele două făpturi legendare există un pact de protecție. Astfel stînd faptele, ni se pare cu totul anormal să credem celelalte exagerări.

Că oamenii cetății au revenit după ceva vreme e cert, avem o seamă de pergamente și plăci de piatră sculptate care certifică acest lucru. Biserica iezuițior e în picioare după cîteva sute de ani. Doar zidul cetății a fost distrus, însă urme materiale au rămas pradă istoricilor.

Căutarea peșterii pușcărie nu s-a încheiat. În nopțile fără lună se aude dinspre pădure un huruit ca de dragon, acoperit, parcă intenționat, de focurile de artificii și zgomotele muzicii. Din cînd în cînd mai dispare cîte un om, ceea ce confirmă existența vampirului și nemurirea acestuia. În noul Bistritz teama lasă locul blazării, curiozitatea – neputinței.

În noul Bistritz poveștile se pliază prezentului și nimeni nu mai crede în nemurirea legendelor. Triste sînt familiile celor dispăruți, numai acestea își închipuie lacrima dragonului uriașă, faptul că lacrima aceea vindecă și întărește.

Și de la ochiul dragonului la ochiul uman nu e mare distanță. Înțelepciunea ascunsă în solzi e înțelepciunea anilor ce se scurg fără încetare. Iată, oamenii au găsit alte moduri de a-și stoca cunoștințele. Nimeni nu mai străbate cărări neștiute pentru a găsi locul dragonului și a-i pune cele trei legendare întrebări.

În partea de nord a cetății, într-o grotă suficient de încăpătoare, trăiește o bătrînă oarbă a cărei ani nu mai sînt numărați. Aici vin văduvele și mamele ai căror copii au plecat prea devreme. Iar sufletele acestora se împacă pentru cîteva clipe. Bătrîna oarbă rostește descîntecul:

„Tu Drăculea cu solzii ca luna

ceas bun cu viață

ceas bun cu verdeață

ceas bun cu suflet plecat

să-l aduci neapărat

pe copil, pe bărbat,

să-i vedem în lacrima ta

să trăiască etern precum Dracula...”

Și descîntecul continuă pînă spre dimineață, iar femeile pleacă împăcate, cum ar pleca de la mănăstire.

Iată, Dracula trăiește, iar numele său a ajuns brandul unei țări însetate.