Poate tot ce a fost între noi au fost doar filme din capul meu. Poate niciodată nu am avut acea conexiune „spirituală” la care tot tânjesc de atâta timp. Poate mi-am facut prea multe speranțe degeaba. Poate am crezut tot timpul ăsta că ești altcineva, personalitatea ta fiind în totalitate, sau poate parțial, conturată de dorința imaginației mele.

Sau poate totul a fost real, nici nu mai știu.

Poate doar „micile noastre separări” au ținut de imaginația mea. Când nu îmi vorbeai ma gândeam la ce e mai rau. Când te vedeam zâmbind, o parte din mine schița un zâmbet alătri de tine pentru că într-un final ți-ai găsit fericirea.. Dar cealaltă jumătate a mea tânjea în tristețe pentru că nu eu eram motivul din spatele zâmbetului tău.

Nu mai știu ce să cred. Vreau în fiecare seară/zi să te văd, să îți scriu și să vorbim iar ore la rând despre viață, filme, oameni și orice alt lucru, oricât de spiritual sau nu era.

Deși urăsc să îmi arăt sentimentele, îmi e nespus de dor de tine. De glasul tău, de râsul tău, de gândirea ta, de tot ce erai tu.