Oamenii au inceput să privească in altă parte de mult timp. Poate că și eu.

Și-i văd expresia fetei, cea a cuiva privind pe fereastră, in așteptarea cuiva despre care știe că n-o să se mai intoarcă niciodată.

Suntem ca doua mistere, unul fața de celălalt. Poate că dacă aș reusi să-l deșlușesc eu pe el, iar el ar reuși să mă deslușească pe mine, am fi capabili să ne explicăm unul pe altul. Poate că asta mi-ar trebui. Cineva care să mă explice.

Nu mi-a dăruit un loc pe care să stau. Mi-a dăruit un loc de care să aparţin.

Cred c-o să rămân așa, în bucățele. Pot să le mut, să le rearanjez, în funcție de zi, în funcție de ce simt nevoia să fiu. Pot să mă schimb dintr-o toană, să întruchipez atâtea fete diferite, și niciuna dintre ele nu trebuie să fie ca mine.

Chiar am nevoie de el. Nu vreau să stric totul. Şi-aşa e rău că în creierul meu e o mocirlă, nu pot să-mi imaginez în ce văgăună mizerabilă mi s-ar preface inima, dacă n-ar exista el acolo.

Era mai bine decât normal. Niciodată n-am dat o para chioară pe normal. Eu voiam extraordinarul.”

Aşa a fost ea mereu, ca muzica şi versurile din două cântece diferite.