Uneori îmi doresc ca luptele mele să nu există. Îmi doresc ca problemele mele să dispară. Nu mă bucur să vorbesc despre ele, nu pentru că mi-e rușine că sunt acolo, ci pentru că nu vreau ca nimeni să-și facă griji, să-și facă griji pentru mine, dacă sunt sau nu "bine" (whatever the hell that means). Pentru că uneori simt că trebuie să fiu cel puternic, cel de încredere, cel care le are pe toate, dacă nu tot timpul... și alteori vreau doar să țip "Sunt acele momente în care mă simt atât singur". Poate mă lupt cu mine. Poate simt că trebuie să fiu cel mai puternic tot timpul.. Pentru că am pus toată această presiune asupra corpului și a minții mele și doar reacționează în mod implicit, cum ar fi dăruirea în această constrângere pe care am creat-o singur. Uneori trebuie să-mi amintesc că sunt om, că nu pot decât să fac, să fiu și că ceea ce gândesc sau vede toți ceilalți nu este atât de important, pentru că oamenii care mă iubesc, oamenii care au grijă cu adevărat ei nu vor judeca orice luptă interioară prin care trec, indiferent cât de tare sau complet iratională este. Și dacă aș fi putut să-mi amintesc acest lucru, dacă noi toți am fi putut să ne amintim de asta, luptele noastre interioare nu ar fi trebuit să se simtă așa.
Oamenii pot doar să asculte și să fie acolo pentru tine, în cele din urmă să fii auzit. Pentru că ei, te vor face să te simți mult mai puțin singuri.
Nu trebuie să ne temem de dezamăgirea tuturor. Când mă gândesc, acesta este singurul lucru care mă face să mă simt atât de singur, de dezamăgit. Luptele noastre interioare nu sunt dezamăgitoare. Nici nu sunt jenante. Sunt reale. Ele exista. Nu știu cum să liniștesc gândurile care ne țin noaptea, cei care șoptesc în urechile noastre și ne fac să ne dăm voie să știm sunetul tăcerii, dar știu că ei nu pleacă prin prefăcătorie. Luptele noastre interioare, nu trebuie să ne facă să ne simțim atât de singuri. Și eu le am și sunt aici pentru tine.