New Post has been published on http://bit.ly/2syO2UU

Corespondenta din SUA : Eminescu

Zielel trecute am primit o invitatie de la Casa de licitatii Artmark, careia i-am urmarit constant destinul si o consider un pilon de rezistenta post-decembrista pentru cultura Romaniei, la fel de importanta ca si Uniunile de creatie, de pilda. Ba, prin efervescenta evenimentelor, este un pilon viu, mereu in avangarda.

Este vorba acum despre o licitatie iesita din comun, fiindca obiectul licitatiei il consemneaza pe Eminescu. Dar iata textul invitatiei:

Sufletul neamului romanesc

Licitația unei colecții Mihai Eminescu conține obiecte inedite ce au aparținut celui care a dat graiului românesc un farmec de netăgăduit. Portretul de la 19 ani, cartea de vizită ca prim redactor al ziarului “Timpul”, o fotografie mai puțin cunoscută a Veronicăi Micle, cufărul de voiaj al poetului, tovarăș nelipsit al călătoriilor sale, precum și multe ediții princeps sunt doar câteva dintre obiectele încărcate de istorie și poezie.

  Atunci, imediat le-am scris celor care diriguiesc aceasta Casa, maiastra in atatea licitatii, dar care a ajuns acum sa mijloceasca o licitatie de necrezut, dintr-o sfera tabu:

  Dragi prieteni,

Aceste obiecte ar trebui achizitionate de Muzeul National sau de muzeele Eminescu din tara.

E pacat sa se risipeasca.

Iar cufarul, stiam eu, era la Academie, cum de s-a instrainat? El ar trebui sa revina la Academie. Acolo unde se aflau manuscrisele din el.

Va rog faceti demersurile necesare de conservare a lor, inainte de a purcede la licitatie. Risipirea unor astfel de obiecte echivaleaza cu risipirea identitatii nationale. Va rog, faceti un act de cultura, nu mijlociti imprastierea a ceea ce este sfant.

Astfel de obiecte nu tin de licitatii sau de afaceri, de orice fel.

Ele sunt sacre.

Poporul roman are nevoie de ele, sa mediteze la ele, unii poate se si inchina la ele.

Orice obiect apartinand lui Eminescu depaseste farmecul unei licitatii de-o seara, depaseste chiar istoria actuala, pe care nimeni nu o face demna, ci o tot contraface, de aceea nu cred ca vreun obiect apartinand lui Johannis sau Dragnea va avea vreodata vreo cat de mica importanta.

Aici se vede forta unei case de licitatii, sa renunte la niste avantaje materiale de moment pentru un castig spiritual ce o plaseaza in eternitate.

Rolul unei case de licitatii in Romania de azi are o astfel de conotatie, are o functie nationala, nu seamana cu ceea ce se intampla la alte case, precum cele din America, pe care le frecventez eu. Artmark trebuie sa fie si un simbol patriotic, sa fie in arta un reper pentru identitatea nationala, asa cum este in muzica Festivalul “Enescu”.

Eu asa vad lucrurile de aici, de la New York.

Sper sa aiba ecou in sufletul dvs randurile mele.

Cu bine,

Grid Modorcea

  Si adaug in continuare: Va rog, nu vindeti “sufletul neamului romaneasc”! Nu urmati raul, nu faceti asa cum a procedat marele Amartaloi de la ICR, care l-a bagat pe Eminescu in debara! Nu fiti partasi la asemenea “succese” de-o seara, spre satisfactia unor straini de neam. Sumele incasate pe aceste obiecte vor fi derizorii, nu vor imbogati pe nimeni, dar fara ele tara e mai saraca. Nu imprastiati ceea ce nu va apartine, ceea ce Dumnezeu i-a dat geniului eminescian.

Pastrati astfel de obiecte sacre, faceti din ele o sala de pelerinaj la Casa Cesianu.

Daca as fi ungur, in locul lui Kelemen, le-as cumpara pe toate si as face cu ele o chilie Eminescu in sediul UDMR. Dar nu, acest lucru nu s-ar intampla niciodata, fiindca chilia i-ar romaniza pe unguri.

Am asistat mai an si la licitarea unor obiecte personale apartinand lui Brancusi. S-a ales praful de ele! Am auzit ca asa ceva s-a intamplat si cu artefacte Caragiale sau ale altor mari personalitati. Nu e bine. Obiectele de patrimoniu trebuie sa ramana in proprietatea poporului roman, sa aiba grija guvernul de asemenea lucruri. In loc sa se petreaca o constientizare a clasei politice, vindem obiecte de patrimoniu! Adevarate crime morale! Eu vad o astfel de licitatie ca o decapitare. Tristul (fericitul, pentru unii) eveniment se va petrece pe 22 iunie. Tot citesc ca in tara au loc fel de fel de proteste, pentru tot felul de rataciri. Dar as vrea sa aud ca se isca un protest de o cu totul alta natura, un protest pe verticala, de identitate, pentru ca fotografia vieneza, de la 19 ani, a lui Eminescu se duce pe Apa Sambetei. Nu poti instraina asa ceva, asa cum nu poti instraina Cumintenia Pamantului, Lupa Capitolina sau Drapelul lui Avram Iancu! Ce-ar spune Eminescu daca editia princeps a cartii sale de poezii ar ajunge pe mana Satanei? Mai bine sa ne pastram obiectele sacre acasa, sa le conservam, fiindca prezentul si viitorul au mare nevoie de ele.

  Grid Modorcea, Dr. in arte

New Post has been published on http://bit.ly/2sqw6LR

Corespondenta din SUA : Julius Caesar la Casa Alba ?

Nu este un secret ca in piesele lui Shakespeare un  regizor sa descopere ca se vorbeste despre realitatea in care traim azi. Faptul ca Shakespeare este mereu acutal, nu mai e o noutate. A dovedit-o si Oskar Eustis, care a montat la Public Theater piesa Julius Caesar, vazandu-l in portretul pe care i-l face Shakespeare dictatorului roman, pe actualul presedinte al Statelor Unite. Si actorul ales, Gregg Henry, experimentat actor de teatru si film (a mai jucat in Henry IV de Shakespeare), blond, cu parul cazut ca o coama pe frunte, seamana izbitor. Iar amanuntul care a facut ca sutele de oameni care au umplut pana la refuz, ca de obicei, arena teatrului din Central Park, unde are loc, in fiecare vara, seara de seara, evenimentul “Shakespeare in the Park”, sa izbucneasca in hohote si sa aplaude, a fost atunci cand s-a precizat ca sotia lui Julius Caesar, Calpurnia (Tina Benko), are accent slav! Oare Melania Trump nu este din Slovenia? La fel, baietii familiei prezidentiale pot fi asociati cu fiii lui Caesar, cum a crezut Shakespeare, fratii Brutus (Corey Stoll) si Cassius (John Douglas Thomson), jucati de actori pe care i-am mai vazut aici in Troilus and Cressida. Ba un spectator mi-a atras atentia ca Mark Antony, prietenul fidel al lui Caesar, ales sa fie femeie, parca ar fi… Ivanka.

Oricum, nu era greu sa decodifici in familia lui Caesar, familia lui Donald Trump. A facut-o chiar unul din baietii sai, care a mers la spectacol si la urma a cerut sa fie interzis. S-a crezut poate un fel de Nicu Ceausescu, iar America a confundat-o cu Romania, ca tot a trecut Johannis pe la tata.

Nu, asa ceva nu s-ar fi putut intampla in dictatura ceausista, desi multe spectatole au sugerat realitatea de la noi, prin parabole subtile. Sunt de neuitat cateva montari cu adresa la cuplul prezidential sau la realitatile ceusiste. Asa cum aici, in spectacolul lui Eustis, Capitoliul, unde are loc asasinarea lui Caesar, parca ar fi rupt din Capitoliul American. Iar multe alte amanunte ne trimit cu gandul direct la Casa Alba. Insasi modalitatea de a comunica a persoanejelor poarta pecetea unei permanente conspitatii. Suspiciunea troneaza. Personajele susotesc, stau in grupuri, nu auzim ce spun, totul seamana cu o stare pregatitoare de furtuna. De altfel, in banda sonora, tunetele si trasnetele au un rol esential, puncteaza mereu conflictul. Si, normal, costumele actorilor sunt moderne, multe par de homeless, nici un personaj nu aminteste macar de antichitatea romana, nici unul nu poarta urma de toga, doar decorul are un banner urias cu portretul antic al lui Caesar (in montarea anterioara, din anul 2000, in centrul scenei statea bustul urias al lui Caesar, iar actorii purtau cizme!).

Dar tot tavalugul uriasei conspiratii, ce culmineaza cu celebra replica “Et tu, Brute”, pe care o spune Caesar in fata lui Brutus, cand acesta se pregatea sa infiga cutitul in el, se petrece datorita arogantei la care ajunsese conducatorul Romei, cazut in mitomanie, acuzat a fi lipsit total de ratiune, cu o comportare sfidatoare fata de subordonati. Caesar trebuia eliminat. Dar nici conjuratii nu au o soarta mai buna, sunt fie judecati sumar si ucisi in piata publica de gloantele politiei, fie se sinucid, ca Brutus, dupa ce vede spectrul tatalui sau, asa cum Macbeth il vede pe cel al lui Banquo. Spectrul victimei nu-i da pace, il obsedeaza si isi pune capat zilelor. Sirul de crime se termina cu venirea lui Octavius (Alexander Shaw), care ia puterea, asa cum facuse Fortinbras in Halmet, venind si vazand sirul de morti ilustri. Aici nu doar eroii sunt morti, ci si multimea, care cade secerata de glontele politiei. Fiindca, dupa uciderea lui Caesar, incep revoltele de strada.

Aici e partea senzationala a spectacolului, cand figuratia, plasata in arena, printre spectacori, se ridica la vederea oribilului asasinat (Caesar este smuls de la tribuna unde isi tinea discursul megalomanic si macelarit), scandeaza si se revolta. O razmerita generala cuprinde arena. Participarea unui numar asa de mare de “spectatori”, de figuranti, este coplesitoare. Se creeaza o stare de revolta reala. Conflictul dintre manifestanti, care striga “Justitie” si “Libertate”,  si politie, inarmata cu scuturi si munitie de lupta, este ca in realitate, da senzatia ca se petrece aievea. Este ceva neobisnuit, caci se creeaza iluzia perfecta a realitatii. Acest lucru se datoreaza informatiilor negative care ne bombardeaza zi de zi, unei mass-media in ofensiva, acuzata de “Fake news”, cum tot spune Donald Trump. Cel care a declarat ca va iesi presedinte si fara ajutorul actorilor, dispretuind-o pe Hillary care se bazase pe ei, primeste acum o noua lectie de la actori. Fiindca nimeni nu i-a amintit ce spune Hamlet despre ce inseamna “sa intri in gura actorilor cat esti viu”. Sigur, si Trump este un bun actor, poate mai bun decat toti cei care il imita.

Si o alta scena semnificativa in aceasta ordine de idei este atunci cand apare personajul Cinna (Yusef Bulos), care este prins de politie si chestionat, acuzat ca l-ar fi ucis pe Caesar, dar cand Cinna spune ca el trecea pe acolo, n-are nici o vina, este poet, politistii sar pe el cu bastoanele, a, poet, hai, spune-ne si noua niste versuri, iti aratam noi tie poezie! In tara in care poetii sunt batuti, acuzati de crima, nu poate supravietui democratia.

E infernala aceasta viziune a lui Oskar Eustis. Teribil ce declara el: “The basic action of Julius Caesar is that a group of idealistic patriots and dedicated small-d democrats recognize that their republic is in danger from a leader who is threatening to overthrow democratic norms and establish an outright dictatorship / Acțiunea de bază a piesei Julius Cezar este că un grup de patrioți idealisti și mici democrați, dedicati democratiei, recunosc că republica lor este în pericol de la un lider care amenință să răstoarne normele democratice stabilite și este un dictator absolut”.

Se stie ca Julius Caesar s-a autoproclamat dictator, ca de la el incepe lungul razboi intre cezari si republicani, care se termina cu victoria nepotului sau Octavian, care devine primul imparat al imperiului. Republica a murit, iar Imperiul avea sa se destrame si el fara liantul democratic.

Democratia este ceva foarte fragil, o construiesti cu greu ani de zile, sute de ani, si se poate prabusi intr-o clipa. Eustis, care este un experimentat regizor de teatru, ne mai spune ca a ales aceasta piesa fiindca “all of which seems to me a parable for our time / totul seamana pentru mie cu o parabola a timpului nostru”.  Capitoliul, cu urme de Colosseum, este reprezentat prin doua arcuri de cerc, ca fragmente dintr-o uriasa roata, care se misca, se unesc sau stau departate, sugerand Marele Mecanism shakespearian. Iar Marc Antony, prietenul lui Caesar, judeca aceasta lume, crima care a avut loc, regretandu-l pe Caesar, dar adaugand imediat si faptul ca Brutus este un “cetatean onorabil”. Glasul si atiudinea lui/ei seamana cu balanta pe care o instituie azi judecatile lui Hillary Clinton. Mark Antony, care este jucat de o actrita, cum am spus (Elizabeth Marvel, cunoscuta actrita shakespeariana si de televiziune), niciodata nu condamna fapta lui Brutus.

Dar o condamna Shakespeare si regizorul. Piesa Julius Caesar a mai fost montata aici, la Public Theater, de doua ori, in 1988, in regia lui Stuart Vaughan, avandu-l in rolul lui Marc Antony pe Al Pacino, si in 2000, in regia lui Barry Edelstein, cu David McCallum in Caesar. Insa nu a avut impactul de acum, fiindca actiunea ei nici nu se petrecea intr-un climat national si international asa de potrivit. Realitatea de azi face piesa lui Shakespeare extrem de actuala.

Si Eustis insista tocmai pe revolta si pe atmosfera incarcata de suspiciune. Care exista azi si este efectul unei realitati cu totul necunoscute in istorie. Este vorba despre realitatea terorista sub presiunea careia traieste lumea civilizata, care este incapabila sa gaseasca o solutie de preintampinare a raului, ea doar constanta a posteriori faptele, dupa ce crimele deja s-au produs. Este o victima perfecta.

Cu Iulius Caesar iesim din lumea teatrului, dispare orice conventie, jocul se petrece in arena, printre spectatori, nu mai suntem martori pasivi, toti suntem implicati in marea tragedie, care nu mai devine nici macar parabola, ci o alta parte din realitate. O grea, grea povara. Care trebuie sa ne dea serios de gandit.

Asa cum le da americanilor in aceste zile. Niciodata nu am vazut ca un spectacol de teatru sa fie atat de comentat, in toata mass-media, peste tot. Nu  mai suntem la teatru, suntem in realitatea politica a Americii si a lumii. Ziarul “The New York Times” i-a dedicat acestei reprezentatii numeroase cronici, dezbateri si analize. Despre cat de fragila este democratia ne vorbeste un text din 10 iunie, cu un titlu semnificativ: “Democraty dies in the Park / Democratia moare in parc”, ilustrat cu imaginea lui Caesar in cada de baie, unde isi primeste consoarta! Iar azi, 13 iunie, pe doua pagini se face o istorie a spectacolelor dupa Julius Caesar, incepand cu viziunea anti-fascista din 1937 a lui Orson Welles, care l-a vazut in Caesar pe Mussolini. O alta montare il are in vizor pe Hitler, la Shakespeare Company piesa a avut un destin African, cu referire la dictatorii acelui continent. Nici Nelson Mandela nu a fost uitat, intr-o alta versiune. Iar in urma cu 5 ani, o montare la The Guthrie Theater din Minneapolis a imaginat o conspiratie impotriva lui Obama!

Asadar, istoria se tine aproape de Shakespeare, care a intuit permanenta conflictului dintre dictatura si republica, prin care a facut sa dispara conventiile teatrale. In fond, nu conteaza daca in Julius Caesar il vedem pe Obama sau pe Donald Trump, important este sa constientizam ca asa ceva se intampla curent in istorie – asasinarea sau uneltirea asasinarii presedintilor Statelor Unite este o tema constanta a productiilor hollywoodiene!, si trebuie sa luptam ca asemenea crime sa nu se mai intample, adica sa salvam fragila democratie. Acesta este mesajul lui Eustis si al celor care comenteaza spectacolul. Si deja ma gandesc la o montare in acest spirit si in Romania, pentru Festivalul “Shakespeare” de la Craiova.

  Grid Modorcea, Dr. in arte

New Post has been published on http://bit.ly/2iIiwdK

Corespondenta din SUA : Eveniment fotografic

De curând, a avut loc un eveniment care merită consemnat. AFIAP din România, care este o ramură a FIAP (Fédération Internationale de l’Art Photographique), cu sediul în Elveţia, a organizat International Salon of Photographic Art, unde cei mai buni fotografi români şi străini, participanţi la competiţie în anul 2016, au fost premiaţi. Premiile au purtat marca FIAP şi AAFR. Evenimentul a avut loc în sălile elegante ale Observatorului Astronomic din Bucureşti, recent renovat. M-a atras ideea de a vedea la lucru, cum se spune, Elita fotografilor din România, în primul rând, deşi surpriza a fost să văd mai mult fotografii aparţinând unor străini decât români. Din 36 de lucrări expuse, toate la aceeaşi dimensiune şi pe trepiede de lemn, doar 13 aparţineau românilor. Dar medalia pentru cel mai bun artist a fost acordată lui Sebastian Vasiu (România). Prezentările, strigările şi înmânarea premiilor au aparţinut sufletului acestui Salon, d-lui Eugen Negrea, preşedintele AFIAP. Au mai luat medalii de aur Djordje Vukicevic (Serbia) şi Efstratios Tsoulellis (Grecia), la secţiunea Color. La secţiunea Monochrome, aur a mai luat, pe lângă Vasiu, nord-irlandezul Judy Boyle. Au mai fost şi medalii de argint şi bronz. Iar toţi expozanţii au primit câte o menţiune onorifică, dar în lipsă în cazul artiştilor străini, care erau de pe tot pământul: India, Polonia, Hong Kong, Ungaria, Argentina, Bulgaria, Vietnam, Italia, Sri Lanka, Anglia, Finlanda, Korea, Arabia Saudită sau Israel. Iată avantajul de a aparţine unei Asociaţii Internaţionale!

Sebastian Vasiu a fost prezent cu o fotografie monocromă, numită By the river, un expresiv peisaj mioritic, cu râu, căpiţe şi cai, luat de pe un deal. De altfel, toate fotografiile expuse aveau o singură direcţie, să fie pline de expresivitate, de poezie, de elemente artistice. Însă, tehnic, erau naturaliste, fotografii pe bază de instantaneu sau prin descoperirea unui peisaj sau portret cât mai interesante, dar fără ca artistul să fi contribuit într-un fel la crearea acelui peisaj sau portret din cadru. Meritul lui este că l-a găsit în realitate. Foarte puţine fotografii ne-au dat impresia că autorii lor s-au folosit de regie în cadru, cum spun cineaştii, adică nu am văzut compoziţii, decoruri lucrate sau unghiulaţii insolite. O încercare în acest sens poate fi lucrarea Strigăt de Laura Stoica, însă aici avem un colaj, căci portretul unei femei care strigă, aflată într-o ramă, e suprapus peste un peisaj decorativ.

Aşadar, maniera de a fotografia este clasică, pe bază de spontaneitate şi fotografiere directă, fără creaţii de studio sau laborator. Tehnica plein air. Sursa de lumină principală era dată de natură, de soare sau de stele, fiindcă au existat şi fotografii nocturne. Tot ansamblul era însă interesant, crea o atmosferă estetică plăcută, însă pe linia clasică, totul cuminte şi disciplinat, nimic şocant, nici o deviere de la regula impusă probabil de concurs. Deci inovaţie în cadrul regulilor, în cadrul ramei impuse de competiţie. Am fi vrut, desigur, să vedem şi altă latură a artiştilor, capacitatea lor de a lucra pe suprafeţe mari, dar mai ales de a crea poze artistice din imaginaţie, cum ar fi fotografia abstractă. Nici o poză nu era o compoziţie complexă, adică nu avea regie în cadru.

Majoritatea artiştilor fotografi din America, unde arta fotografiei este regină în galeriile newyorkeze, loc pe care îl frecventez asiduu în ultimii ani, concep în studio o fotografie după un scenariu. O fotografie este ca un mic film, dar mai importantă decât filmul, fiindcă filmul are şansa de a mişca imaginea, de a o face mobilă, de a surprinde obiectul din mai multe ipostaze. Ceea ce poate fi şi un handicap, fiindcă o destramă. Pe când fotografia trebuie să esenţializeze totul, să surprindă într-o imagine caracteristică un întreg complex. Fotografia este o artă foarte specială, în ciuda popularităţii ei, care o face să pară simplă, la îndemâna oricui. Nu este aşa. Arta fotografei constă în abilitatea de a capta detaliul semnificativ din realitate. Iar acest nucleu de bază a fost mult augmentat cu valenţe noi, în funcţie de evoluţia tehnicii, a materialelor şi mai ales de tendinţa spre sincretism a artei, care a impus genul art installation. Fotografia face parte prin definiţie din această evoluţie. Să ne gândim numai că ea a apărut ca o nevoie a omului de a se imortaliza pe sine, înlocuind portretul plastic, concurând arta de şevalet, dar şi anticipând mişcarea imaginii, adică filmul. Are deci calităţi cu totul excepţionale. Iar noua tendinţă în arta fotografică, aşa cum rezultă din expoziţiile americane, este realizarea fotografică a unei picturi cinematografice. Fotografia competiţională trebuie să aibă şi picturalitate, dar să sugereze şi mişcare sau o ambianţă cinematografică.

De altfel, filmul american datorează totul fotografiei, aşa cum am avut ocazia să arăt în cronicile şi cărţile mele, în special în FINE ARTS IN AMERICA. Aici aş indica celor ce caută performanţa, articolul „Uimitoarea artă a fotografiei”, uşor de găsit pe internet. Iar pentru cei ce doresc să afle ce înseamnă şcoala fotografică din America, le recomand textul despre International Center of Photography.

Aşadar, fotografia, ca artă, depăşeşte simpla înregistrare, pe care azi, datorită tehnicilor digitale, cum ar fi selfie, o poate realiza oricine, căci se referă la sinea unui individ, de unde şi self-portrait, adică autoportret. Dar self mai înseamnă şi automat. Ceea ce trădează faptul că aparatul este cel care acţionează singur, e făcut să te ajute fără să-ţi baţi capul. E suficient să mergeţi într-un loc ca Times Square, de pildă, sau pe o faleză precum Coney Island, şi veţi vedea că toată lumea face poze, cu mic cu mare fotografiază şi se fotografiază în draci. Prin urmare, artistul fotograf, care a fost eliminat de la nunţi şi botezuri, sursa de câştig a fotografului român, mai are azi un adversar, această concurenţă consumistă, în care toată lumea face poze.

Fotografia a ajuns să facă parte din poşeta personală a fiecăruia, aşa cum ar fi un ruj de buze, un pix sau un card. A devenit indispensabilă, congeneră vieţii cotidiene. Însă nimeni dintre aceste milioane de fotografi amatori nu ajunge într-o galerie dacă nu depăşeşte stadiul de înregistrare primară, al cărei succes se datorează construcţiei aparatului de fotografiat, nu omului, creativităţii sale. O fotografie într-o galerie înseamnă un eveniment nou în istoria artei fotografice, ea indică stadiul la care au ajuns artiştii fotografi ai lumii.

Am vizitat numeroase studiouri ale artiştilor fotografi. Ei concep o fotografie ca pe un scenariu de film, cum am spus, ca pe o poveste, cu un personaj adesea celebru, în relaţie cu obiectele. Am comentat nu o dată albume de artă în care subiectul este vedeta, precum Lady Gaga, realizat de fotograful personal al cântăreţei, Terry Richardson, sau ultimul album al lui Kate Moss, care este şi un excelent fotograf, cum am putut constata când i-am văzut expoziţia de la Danziger Projects Gallery. De regulă, artistul se concentrează pe o idee sau pe o temă, cum ar fi, de pildă, copiii şi natura, aşa cum face genialul Ruud van Empel, care alătură copii de rase diferite, armonizându-i în decoruri naturale exotice, realizând o lume magică. Sau tema poduri, podurile lumii, cum a făcut Deirdre Allinson. Ea călătoreşte în toată lumea şi fotografiază poduri. Sau la MEMORIAL, locul unde a avut loc tragedia turnurilor gemene, am văzut un album dedicat câinilor care au ajutat la salvarea de vieţi omeneşti. Ceva fantastic, de neimaginat! Fiindcă în America, trebuie să o spun clar, cea mai apreciată este fotografia-document. La alte forme de expresie fotografia are concurenţă serioasă, dar la fotografia-document estre imbatabilă. Nimic nu poate reda mai bine, mai dramatic, mai autentic şi deci mai convingător războiul civil din America, de pildă, din timpul luptei lui Marin Luther King, ca documentul fotografic, aşa cum am putut vedea într-o expoziţie de neuitat a lui Charles Moore, un faimos fotograf, la Steven Kasher Gallery. Nu-l pot alătura decât altei notorietăţi mondiale, Robert Capa, cel care a generat leagănul experimental al artei fotografice, International Center of Photography, unde îngemănarea dintre fotografie, pictură şi sculptură este la ea acasă.

Mereu am scris despre expoziţiile fotografice şi plastice din New York cu gândul la artiştii români, să le fiu de folos, fiindcă handicapul lor, în pofida talentului generos, este lipsa de informaţie, lipsa de cultură. Or azi, nu poţi concura în acest domeniu fără cultură. Ea face diferenţa.

Şi mă gândesc la tendinţa cea mai importantă în arta fotografică americană actuală, competiţia cu istoria picturii. Am văzut încercări fantastice de a transpune în fotografie, prin sofisticate tehnici digitale, la dimensiuni uriaşe, operele lui Dürer, Leonardo, Bruegel, Vermeer, Rembrandt sau Van Gogh. Este o nouă viaţă care i se dă artei plastice mondiale, fiindcă totul s-a făcut, dar se reface şi se face altfel. Este un mare câştig estetic. Efectele sunt formidabile, fiindcă bătălia este cu calitatea, de a nu cădea în kitsch. Graniţa dintre calitate şi kitsch este ca aceea dintre adevăr şi minciună, adică un lat de palmă, aşa cum spune un proverb românesc. A nu cădea în kitsch este o performanţă, iar acest lucru se datorează culturii artistului.

Durerea mea este că artiştii români, plasticieni şi fotografi, foarte talentaţi, nu sunt racordaţi la nivelul artei mondiale, de aceea le şi lipseşte viziunea, proiectele de amploare. Am căutat să-i ajut pe unii, să le favorizez expoziţii la New York, dar ei au eşuat datorită unei boli speciale la români, descurcăreala, ciubucul, aranjamentele de culise. La marea performanţă se ajunge fără obsesia celebrităţii şi a banului! Fotografia este un limbaj fără graniţe. E o şansă imensă să fii racordat la universal fără obstacolul limbii, pe care îl are un scriitor. Însă condiţia sine qua non este calitatea materialelor pe care fixezi imaginea. Toţi vor să fie originali, dar arta fotografică sau picturală e pe bază de materie. Fantezia se brodează numai pe suport material.

Artiştii cu care am discutat la Salonul Fotografic Internaţional de la Bucureşti erau complet dezinformaţi. Ei nu ştiu nimic din ce de întâmplă dincolo de gardul lor. Nici unul nu a auzit de un titan ca Alfred Stieglitz, de pildă, artistul fotograf care i-a organizat lui Brâncuşi prima personală la New York, în 1910. Dar de prietenul său, Man Ray ? Dar de alt mare fotograf, tot prieten cu Brâncuşi, Edward Steichen, cel care i-a achiziţionat primele lucrări? Nu mai vorbesc de artişti contemporani, titani şi ei, ca Andy Warhol, Robert Mapplethorpe sau Cindy Sherman. Poate exagerez, dar eu nu am cunoscut artişti fotografi români care să depăşească ceea ce 90 la sută dintre noi pot face. Din cei 10 la sută neobişnuiţi, nu reuşesc să pătrundă în galeriile internaţionale decât 2 la sută şi poate nici atât.

Competiţia este nemiloasă. Concurenţa este fantastică. Din 1500 de galerii câte are New York-ul, peste 500 expun artă fotografică. Şi sunt artişti din toată lumea. Şi ca să intri în competiţie trebuie să vezi, înainte de toate, ce fac ei. Cu ceea ce am văzut la Salonul de acasă, artiştii nu au nici o şansă să fie invitaţi acolo să expună. Ei trebuie să-şi plătească expoziţiile, dar până la acest pas, ar trebui să convingă guvernul să-i ajute să aibă condiţii de lucru, studiouri în primul rând. Şi materiale de calitate. Altfel… Dar poate că viitorul mă va contrazice.

New Post has been published on http://bit.ly/2ilsUaZ

Corespondenta din SUA : Geneza lui Eminescu (I)

Toată învăţătura Sfinţilor Părinţi se întemeiază pe Geneza biblică. Aceasta este luată drept reper în toate interpretările lor morale, filosofice, religioase, dar mai ales astronomice, referitoare la naşterea universului, la creaţie, la natura umană. Şi culminează cu filosofia lui Augustin, care face în Confessiones o analiză a genezei în raport cu Dumnezeu. De fapt, el îl defineşte pe Dumnezeu în funcţie de felul cum a creat geneza lumii. Este poate cea mai originală analiză a genezei, temelie pentru teologia universală.

Cu timpul, s-au impus şi viziunile ştiinţific asupra genezei universului, culminând cu teoria Big Bang-ului şi cu teoria lui Higgs, a boson-ului, numit şi „particula lui Dumnezeu”, care s-ar afla la baza universului. Dar Higgs e supărat pe cei care o numesc aşa, fiindcă, spune el, „Dumnezeu nu există”, iar boson-ul va distruge universul, îl va elimina în câteva fracţiuni de secundă!

Dar nimeni până acum nu a luat la cunoştinţă concepţia lui Eminescu despre Geneză, pe care poetul a exprimat-o elocvent în poezia Demonism, o poezie în vers alb, precum versetele din Biblie, şi mai puţin cunoscută, fiind considerată o poezie neterminată, postumă, necomentată de critici şi neinclusă în manuale, pusă la index de biserică.

De ce? Fiindcă Eminescu are o viziune care nu poate fi pe placul nimănui. Dar viziunea lui Eminescu vine dintr-o profundă cunoaştere a istoriei, a religiei, a bisericii şi a naturii umane. Şi ea este bazată, în esenţă, pe rău. Ce este răul? Îl definea acum 1 600 de ani Augustin: „Răul este lipsa binelui”. Incredibil, nu?! Ce simplu, ce evident! Dacă nu există binele, ce poate să fie? Şi aşa, pe logica asta, îl defineşte şi pe Dumnezeu, şi îndumnezeirea, ca pe ceea ce există. Ceea ce există este Dumnezeu. Ceea ce nu există, este răul.

Dar terorismul de azi există? Putem spune că el nu există şi să-l numim răul!? Tot ce e satanism noi numim a fi răul. Sfera binelui e tot mai restrânsă, iar instaurarea răului a devenit existenţa noastră, cu formele pe care cineaştii le arată în filmele post-apocaliptice. Răul!, iată ce există. Iată esenţa universului. Ba Eminescu merge şi mai departe şi pune răul nu numai la baza lumii, ci şi la baza lui Dumnezeu.

Şi ne spune poetul în stil apofatic:

  Să nu ne înşelăm. Impulsul prim

La orice gând, la orişice voinţă,

La orice faptă-i răul.

  Cred că e singurul poet din lume, singurul vizionar de geniu, care consideră că Dumnezeu e rău. Şi, în consecinţă, şi noi suntem răi, fiindcă din rău ne tragem, fiindcă suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică a Răului:

  Suntem copii – etern nefericiţi.

Dar în zădar, căci suntem după chipul

Şi asemănarea lui. Noi suntem răi

Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi

Mai ca şi el – dară din neputinţă

Se naşte ironia vieţii noastre.

  Şi întrucât…

  Făcuţi suntem

După asemănarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Îmbrăcat în mărirea-i solitară

Ridică-n cer înnourata-i frunte,

  ne socotim ca şi el, unici, dornici de mărire, de putere, de cuceriri. Cu acest ambâţ facem paşii în istorie:

  Şi această dorinţă,

Temei la state, naţiuni şi cauza

Războaielor cumplite care sunt

Paşii istoriei, acest e… răul.

  Pe de altă parte, Lucifer e văzut cu totul altfel decât ni-l prezintă Biblia, tradiţia, prin scrierile Sfinţilor Părinţi, prin Filocalia şi Proloage. El e chiar compătimit, văzut în contrast cu Dumnezeu, simbol al răului:

  O, demon, demon! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălţimilor cereşti;

El a fost rău şi fiindcă răul

Puterea are de-a învinge… învinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

El e monarc şi nu vrea a cunoaşte

Decât voinţa-şi proprie şi-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, demon,

Că în dreptate e putere. – Nu,

Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

  Judecata poetului asupra Titanului mort (pământul) din care ne-am născut este cumplită, căci din acest cadavru au apărut viermii, adică oamenii. Iată de ce, poetul începe aşa poezia sa demonică:

  O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea şi soarele-i fereastra

La temniţa vieţii.

  Este o imagine pe care numai un romantic o putea închipui. Universul este aşa, funerar, nici nu putea fi altfel, atâta timp cât la baza Genezei se află răul!

Şi nu avem nici o şansă de a scăpa, de a ne mântui, deşi când ne naştem, suntem buni:

  Atuncea când ne naştem, răsăriţi

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni – până suntem copii.

  Dacă am rămâne inocenţi, poate ar exista o cale, dar nu rămânem, fiindcă…

  Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime şi uscat

Al vechiului pământ care ne naşte –

Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,

Greţoase în deşertăciunea lor.

  Viaţa noastră?

  Viaţa noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei.

  Suntem singuri în această raclă, fiindcă Titanul mort, pământul, a murit. A fost „condamnat la moarte”, spune Eminescu, gândindu-se poate la Iisus. Dar pe El nu-l pomeneşte. Pomeneşte doar moartea Titanului, căruia îi spune Titanul Mort, din al cărui cadavru am apărut noi, oamenii, care viermuim spre nefericire:

  Şi din viaţa noastră, întemeiată

Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,

Şi din ştiinţa morţii – a renturnării

În corpul mort, din care am ieşit,

Se naşte veşnica nefericire.

  Din moartea Titanului bătrân venim:

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori până şi-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputinţă,

Să râdă-n tunet de deşertăciunea

Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!

  Viziune cumplită, să fim viermi cruzi, ce se aseamănă cu Dumnezeu, care ne-a făcut în batjocură, să râdă de noi, să ne privească cum viermuim! Dar nu aşa l-a blestemat Domnul pe Cain, să se târască, să fie ca şarpele care se târăşte, să-şi adune hrana cu greu? La fel şi pe Adam, l-a izgonit din rai, fiindcă a îndrăznit să aibă spirit critic, adică să aibă discernământ, să poate deosebi răul de bine. Imaginile primilor oameni ai Genezei sunt, categoric, viermuitoare!

Dar vom vedea cum Apocalipsa lui Ioan confirmă viziunea lui Eminescu.

New Post has been published on http://bit.ly/2idcrp6

Corespondenta din SUA : Actorii

Meryl Streep este cea mai populară şi respectată actriţă a Americii şi a lumii. Deţine recordul a 19 nominalizări la premiile Oscar şi câştigarea a zeci şi zeci de premii, printre care şi trei premii Oscar. Fiecare rol al său este o creaţie memorabilă. A adus bucurie la milioane şi milioane de oameni prin cele 79 de filme în care a jucat.

Iar ca om este divin. Cel mai modest om şi artist pe care l-am cunoscut. Am cunoscut-o la D.D.Moore Gallery din Chelsea, New York, la vernisajul unei retrospective a pictorului Robert de Niro Senior, tatăl marelui actor. Meryl fusese invitată de Robert de Niro, fiul, şi erau împreună, pe rol de gazde, foarte atenţi la ce se întâmplă. Deşi era o afluenţă enormă, atât Meryl, cât şi Robert se comportau firesc, deschis, cel puţin cu mine s-au comportat ca şi cu un prieten pe care îl ştiau de mult. Iar între ei, era o comunicare aşa cum ar trebui să existe pe tot pământul, plină de spirit, de bucurie. Meryl este de o delicateţe rară. Are o puritate înnăscută.

S-a văzut şi la Convenţia Democrată, când a luat cuvântul în campania electorală a lui Hillary Clinton. A strălucit mai ceva ca pe scena premiilor Oscar. Ca în rolurile sale cele mai bune. Atunci Meryl Streep a făcut o istorie a femeilor de seamă ale Americii și a constat că ceea ce le unește sunt grația și focul, pasiunea, vizibile și la Hillary, căreia i-a mulțumit pentru că a ajutat-o în cariera sa.

Acum, recent, la premiile Golden Globes, premii ale Presei Străine de la Hollywood, când i s-a decernat premiul „Cecil B. DeMille” pentru întreaga carieră, a avut un discurs la fel de memorabil, fin, bine cântărit, în care a vorbit despre Donald Trump, fără să-l numească, dar toată lumea a înţeles despre cine este vorba atunci când a făcut trimitere la un episod din istoria recentă a celui care, din 20 ianuarie, va fi cel de-al 45-lea președinte al SUA. Actriţa a spus: „Cea mai emoţionantă prestaţie din 2016 a fost atunci când persoana care a vrut să ocupe cea mai respectată funcţie din ţara noastră a imitat, public, un reporter cu handicap fizic. Mi-a frânt inima atunci când am văzut aşa ceva şi încă nu pot să-mi scot acele imagini din minte, deoarece ele nu proveneau dintr-un film. Proveneau din viaţa reală. Impertinenţa invită la impertinenţă. Violenţa incită violenţă. Atunci când oamenii puternici se folosesc de funcţiile lor pentru a-i intimida şi brutaliza pe ceilalţi, cu toţii avem de pierdut”, a spus Meryl Streep. Şi transmisia televizată l-a arătat imediat pe Trump în „prestaţia” pomenită, făcând ca un paralitic la microfon. Actriţa a luat apărarea presei într-un mod remarcabil, anunţând parcă o direcţie în bătălia ce va să vină cu Trump ca preşedinte: „Avem nevoie de o presă cu principii care să vegheze asupra celor care dețin puterea, să sancționeze derapajele. Din acest motiv, părinții Fondatori ai SUA au pus libertatea presei în Constituție. De aceea rog Hollywood Foreign Press și pe toți cei care facem parte din această comunitate să vă alăturați mie în lupta pentru protejarea jurnaliștilor. Vom avea nevoie de ei în viitor. Și ei au nevoie de noi pentru a proteja adevărul”.

*

Dar Meryl Streep a mai atins un punct delicat din programul Trump, care prevede să stopeze imigraţia, începând cu construirea unui zid la graniţa cu Mexicul. Actriţa americană a tradus astfel acest proiect, pe realitatea hollywoodiană. S-a uitat în sală la cei prezenţi şi a spus: „Cine suntem noi? Și ce este Hollywood-ul de fapt? Suntem doar o grămadă de oameni din alte locuri. Eu m-am născut, am crescut și am învățat în New Jersey. Viola Davis s-a născut în Carolina de Sud și a crescut în Long Island. Sarah Paulson a fost crescută de o mamă singură din Brooklyn. Sarah Jessica Parker provine dintr-o familie cu șapte sau opt copii din Ohio. Natalie Portman s-a născut în Ierusalim. Unde sunt certificatele lor de naștere? Și frumoasa Ruth Negga s-a născut în Etiopia și a crescut în Irlanda. Și acum este nominalizată pentru interpretarea unei femei dintr-un orășel din Virginia. Ryan Gosling, ca toții oamenii de treabă, este canadian. Și Dev Patel s-a născut în Kenya, a crescut în Londra, și se află aici pentru că a jucat un indian crescut în Tazmania. Hollywood-ul este plin de „intruși” și de străini. Dacă îi dai pe toți afară, americanii se vor uita doar la fotbal și arte marțiale mixte, care nu sunt arte. Datoria unui actor este să intre în viețile oamenilor care sunt diferiți de ei și să îi facă să simtă cum este să fii diferit”.

În finalul discursului său, Meryl Streep a adus un elogiu actorului şi artei pe care o reprezintă: „Într-o zi mă aflam pe platoul de filmare și mă plângeam în legătură cu ceva, când Tommy Lee Jones mi-a spus: Nu e un privilegiu, Meryl, să fii actor? Da, este. Și trebuie să ne reamintim reciproc de acest privilegiu și de responsabilitatea pe care o avem. Așa cum mi-a spus prietena mea care a plecat dintre noi, Prințesa Leia, „ia inima ta frântă și transform-o în artă”.

Aşa s-a întâmplat, în multe roluri dramatice, Meryl a făcut artă din necaz, din durere, din tot felul de personaje pe care le-a jucat, configurând însăşi diversitatea umană. Sigur că lui Donald Trump nu-i place de Meryl Streep, el nu are sensibilitate pentru astfel de roluri. Dovadă că la câteva ore după acest discurs, i-a dat o replică în stilul său, jignind-o şi amintindu-i că ea e „fan Hillary”, care a suferit o mare pierdere. Dar cum am văzut, Meryl este fan al adevărului. Nici un cuvânt de-al ei nu este contestabil.

Noi suntem printre susţinătorii lui Donald Trump şi am salutat alegerea lui ca pe o gură de aer proaspăt într-un mediu îmbâcsit de „corectitudinea politică”, ca pe o nevoie de schimbare radicală, în stare să bulverseze comodităţile şi să restabilească echilibrul între imigranţi şi americani, să facă să fie America din nou a americanilor.

Dar Trump trebuie să-şi vadă de politică. El nu poate conduce Statele Unite, care au atâtea responsabilităţi internaţionale, dacă duce un război interior. Trebuie să facă pace la el acasă, dacă vrea să reuşească. Apoi războiul din interior trebuie să-l ducă cu cei certaţi cu legea, nu cu actorii, cu marii actori. Războiul cu ei este dinainte pierdut. Dar nu pierdut ca un meci de golf, ci pierdut jalnic, catastrofal, fără şansa de a-ţi spăla onoarea în şapte vieţi!

E bine să-i amintim, poate staff-ul său va prelua această informaţie, ce a spus Hamlet despre actori când l-a rugat pe Polonius să aibă grijă de trupa pe care a invitat-o la palatul Elsinore:

  „Aveți grijă de actori, cinstiți-i așa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp ești în viață”.

  În campania electorală s-au spus multe cuvinte, milioane, iar Trump este campion în această direcţie, vorbeşte mult. Dar toate s-au uitat. Nu s-a uitat însă ce a spus Robert de Niro despre Trump, ce a spus Lady Gaga despre Trump, ce au spus atâţia actori care au susţinut-o pe Hillary, şi mai ales ce a spus Meryl Streep, atunci, şi acum, când a arătat la ce duce „instinctul de a umili”.

Aceste cuvinte nu ar trebui să fie puse pe epitaful lui Trump. Faptul că actorii şi elita culturală a Americii nu-l agreează, trebuie să-i dea de gândit. Nu e de joacă. Pe terorişti poate să-i învingă, nu e o problemă, dar pe actori niciodată. Poate să înalţe zidul la graniţa cu Mexicul, oricât de înalt, dar un zid între el şi actori îi va fi fatal. Va fi ca un zid între el şi americani, care îi iubesc pe actorii care-i reprezintă. Acest zid nu trebuie să existe. Între el şi actori trebui să fie prietenie, iubire, dacă nu, măcar simpatie, dar în nici un caz război.

Trump nu trebuie să uite că toate zidurile de piatră ale istoriei s-au distrus, dar Arta este eternă. Arta este cea care depăşeşte orice zid, orice barieră şi face lumea mai bună, mai fericită. Nu ştiu dacă politicienii au făcut America mare – şi Donald Trump vrea s-o facă şi mai mare! –, dar actorii sigur au făcut-o. Cetatea Hollywood este pentru America similară cu Cetatea lui Dumnezeu din Biblie. Actorii, cu graiul şi jocul lor, au dus America departe, foarte departe, acolo unde armele nu o vor duce niciodată.

New Post has been published on http://bit.ly/2iN1eRa

Corespondenta din SUA : Dacă va fi bine pentru America...

Veştile apropiatei instalaţii la Casa Albă a lui Donald Trump nu sunt liniştitoare pentru nimeni, nici chiar pentru cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, care nu sunt pregătiţi pentru ceea ce este imprevizibil. De pildă, Trump a uimit deja pe toată lumea când a spus că renunţă la mapa cu ştiri pe care preşedintele o primeşte în fiecare zi. La ora 7, 45, ea se află pe biroul oval. Sunt ştiri adunate de 17 mari agenţii cu cele mai importante evenimente interne şi externe ale zilei. Eu nu pot să-mi încep ziua fără să nu văd mai întâi ştirile de pe Internet, dar un preşedinte al Statelor Unite va putea, fiindcă aşa a decis el. Tot ceea ce a fost bun şi normal, nu mai e bun.

Pierderea alegerilor prezidenţiale de către Hillary Clinton ne arată foarte clar unde se află lumea, istoria, în frunte cu America. Istoria omenirii este departe de a fi stabilizată, echilibrată, intrată pe un curs normal, din care să rezulte un progres previzibil. Dimpotrivă, oamenii nu sunt doritori de linişte, de pace, de lucruri bine aşezate, ei doresc mereu altceva, doresc schimbări radicale, moartea regilor, război, cuceriri, terorism, se simt bine dacă trăiesc într-un viitor imprevizibil.

Tot ceea ce a promis Hillary Clinton a fost previzibil, aşezat, calculat, bine orientat spre o democraţie americană cu panaş occidental. Ea s-a dovedit mult mai aplicată, mai realistă, mai stăpână pe cunoştinţele sale politice. Hillary a reuşit să ajungă în vârf pas cu pas, cu metoda picăturii chinezeşti, adunând toate observaţiile, nelăsând nimic fără răspuns. America tindea să aibă una dintre cele mai grijulii şi profesioniste femei în fruntea ei. Unii au zis că acest lucru este o mare binecuvântare pentru omenire. Dar alţii, cu Donald Trump în cap, au spus NU, dacă va fi aşa, răul de acum, pe care eu îl demasc, va continua! Trump a văzut în Hillary şi susţinătorii ei, în frunte cu Obama, un conducător incompetent. Dar cum se face că, la votul popular, ea a câştigat alegerile, milioane de americani au votat-o, cu două milioane mai mult decât pe Trump, iar toate sondajele de opinie au dat-o ca învingătoare? Însă Donald Trump, atipicul, ca lumea sucită în care trăim, a dat o lovitură şi presei, inclusiv acestui tip de sondaje, care s-au dovedit false în cazul lui. El a pus sub semnul întrebării ştiinţa sondajelor! Nu mai credeţi în ea, credeţi în mine! La începutul campaniei electorale, această presă i-a dat lui Trump 1% în sondaje! Toţi ceilalţi candidaţi erau cu mult în faţă. Iar victoria lui Hillary, pas cu pas, culminând cu aceea asupra lui Sanders, s-a dovedit identică cu linia sondajelor. Toate dezbaterile au fost extraordinar de bine susţinute de ea, la fiecare apariţie era foarte pregătită, dovedea o mare stăpânire de sine, ca un mare politician, cu o mare experienţă în conducere, aşa cum ne-a scris şi Barack Obama în data de 19 octombrie, când a avut loc dezbaterea finală:

„Hillary’s one of the smartest, toughest, best-prepared, most experienced people ever to run for this job. As First Lady, as a U.S. Senator, and as my Secretary of State, she’s spent every day fighting for justice, equality, and the belief that everybody deserves a fair shake. She never ever quits. / Hillary este una dintre cele mai inteligente, mai dure, mai bine pregătite, cea mai experimentă dintre oamenii care au candidat vreodată pentru acest post. Ca Prima Doamnă, ca Senator U.S. și în calitate de secretar al meu de stat, ea a petrecut în fiecare zi luptând pentru dreptate, egalitate, cu convingerea că toată lumea merită un sprijin echitabil. Ea nu se închide niciodată”.

Nu se poate construi nimic pe teren mlăştinos, pe un viitor imprevizibil. Ca mare constructor, Trump ştie bine acest lucru. El trebuie să înveţe şi din lecţia echilibrată şi înţeleaptă a lui Hillary, dacă vrea ca America să fie cum o visează el. Trump trebuie să fie preşedintele tuturor americanilor, cum a spus. Ideal este un program care să ia ce este mai bun din ambele programe Trump şi Hillary, fiindcă balanţa alegerilor o cere. Trump să lase ambiţiile deşarte deoparte şi să fie realist, să accepte ceea ce a creat bun administraţia Obama. Să termine cu vendeta anti-Obama dacă nu vrea să transforme America într-o ţară a protestelor neîntrerupte. E nevoie de unitate, nu de dezbinare.

Dacă mulţi au donat în campanie 49 de dolari pentru a fi trecuţi pe „Zidul de onoare Trump”, au făcut-o nu cu gândul la zidul chinezesc pe care vrea să-l facă Trump la graniţa cu Mexicul sau la victimele războaielor trecute pe Zidul Plângerii sau pe Zidul Berlinului! A conduce o ţară ca America presupune o imensă responsabilitate, iar Trump, îmbătat de succes, încă nu ştie că preia o Americă foarte echilibrată, ţinută într-un regim al păcii şi democraţiei de către Barack Obama, poate cel mai bun preşedinte pe care America l-a avut vreodată. Să nu uităm că pentru meritele sale diplomatice şi pacifiste a primit Premiul Nobel pentru Pace şi a propulsat America „în inima tuturor popoarelor lumii”. Şi Trump vrea să facă din nou America mare! Foarte bine! Dar să nu dărâme ştacheta înălţată de Obama!

Hillary a pierdut fiindcă a mers la sigur. Trump a câştigat pentru că viitorul este mereu imprevizibil, iar el a fost ca viitorul, imprevizibil, a marşat pe şansa sa, o şansă altoită din forţă şi credinţa în muncă, şi din patriotism, din dragoste sinceră pentru America. Reţin care a fost ultimul APEL pe care ni l-a adresat, în chiar ziua alegerilor: „Tonight is our chance to write the greatest American comeback story in the history of politics. / Astă seară este șansa noastră de a scrie cea mai mare poveste de revenire americană în istoria politicii”.

Aşa să fie! Să se adeverească această şansă istorică! Căci dacă e bine în America, dacă e bine pentru americani, e bine şi în lume, e bine şi pentru noi, românii!

New Post has been published on http://bit.ly/2ijEyUg

Corespondenta din SUA : Principii de reformă pentru învăţământul românesc

Am multă experienţă de om al cărţii. Toată viaţa am fost un şcoler silitor. Mi-am ros coatele ani în şir pe băncile diferitelor şcoli. Atât de mult încât la un moment dat, din bancă, am ajuns la catedră. Adică am fost şi profesor. Un profesor foarte special, fiindcă, atunci când predam matematica, făceam literatură, şi când predam estetica filmului, făceam matematică. Nemaivorbind de faptul că jumătate din  viaţă am făcut a doua casă din bibliotecă. La New York, împărăţia mea se numeşte Barnes & Noble. Deşi am şi un doctorat, cu care am obţinut titlul de „doctor în arte”, totuşi mi-a plăcut să fiu mereu elev. Să învăţ. Mai ales acum, la bătrâneţe, când ţelul meu este să bat recordul de 100 de titluri de cărţi publicate. Am cunoscut şi cum se desfăşoară învăţământul la alţii, la francezi, la italieni, la unguri, dar în special la americani.

Şi toată această osârdie mi-am adunat-o în câteva cărţi pe care le-am scris special orientate să fie manuale pentru o eventuală reformă a învăţământului românesc. Fiindcă de la evenimentele din decembrie ‘89 şi până azi, se tooot vorbeşte de această reformă, dar nimeni n-a făcut-o. Şi nimeni nu are de gând s-o facă. Da, nu are, vă spun clar, fiindcă am fost cu proiectul meu la miniştrii învăţământului. Întâi la Marga, apoi la doamna Andronescu („descurcăreaţa”) şi pe urmă la un pişpirel tare priceput, Remus Pricopie, care a înţeles repede despre ce e vorba, a primit în dar cărţile mele, să le multiplice ca manuale, dar peste o săptămână sau două, a fost schimbat. Că aşa e la noi, nu există continuitate. Cum să se facă o reformă când cel care vrea s-o facă e schimbat peste noapre, nici nu e întrebat ce-a făcut sau ce mai avea de gând să facă? Pricopie era şcolit în America şi ştia cu ce se mănâncă reforma. Dar nu l-au lăsat. Am mai cunoscut apoi nişte inspectoare din Minister, dar acolo birocraţia e aşa de mare încât se poate da o lecţie oricărei mafii de pe lume. Şi mi-aduc aminte de Pricopie, care îmi spunea tanspirat: “Domnule Modorcea, ştiţi cu ce mă ocup eu aici, ca ministru al învăţământului românesc? Cu mafia din minister! E o mafie… că nu poţi să faci nici o reformă dacă mai întâi nu scapi de această mafie”. A scăpat ministerul de ea?! Bineînţeles că nu. Ba acum, cu noii tauri de la putere, cred că s-a consolidat.

Dar noi ne facem datoria. Am făcut manuale despre cum vedem reforma şi, de ani de zile, încercăm să-i cucerim pe profesori şi pe elevi, poate pe teren facem o treabă mai bună. Aşa s-a întâmplat şi recent, când, graţie lui Petre Dănilă, un prieten al cărţii, om de bază la CLB, am fost invitat la Liceul „Ion Creangă” să le vorbesc elevilor din clasele a XI-a. Şi în amfiteatrul şcolii, doamna profesoară de limba şi literatura română Cecilia Barbu a adunat peste 70 de elevi. Erau frumoşi, cu personalitate, cu o minte sclipitoare. Ceea ce nu vezi în parlamentul ţării. În faţa mea stătea România de mâine. Sper că a fost o lecţie greu de uitat. Oricum, la sfârşit, ei m-au aplaudat din inimă, minute în şir, şi mi-au proiectat pe un ecran o imagine de pe Internet şi un citat prin care scriitorul Dumitru Dinulescu mă propune la Premiul Nobel pentru Literatură din partea Românei. Pe acest ecran vom proiecta într-una din întâlnirile viitoare un film. Deocamdată, acum, eu am donat şcolii un braţ de cărţi, inclusiv manualele de care v-am vorbit. Elevii mi-au spus că în programa şcolară au 16 materii şi doar o parte dintre ei au clară orientarea de viitor, deşi toţi au o aceeaşi orientare fermă, să lase ţara pe mâna strigoilor.

Nu, le-am spus, nu vă gândiţi să plecaţi, fiindcă mai devreme sau mai târziu vă veţi pierde. Şi le-am dat mai multe exemple din America, de cazuri rătăcite. Acolo e foarte greu să răzbaţi. Toate locurile sunt ocupate. Nu mai ai de făcut nimic, dar aici, în România, e loc destul de întors. Rămâneţi în ţară şi faceţi în aşa fel încât să vă împliniţi visele aici. Şi ca să reuşiţi, trebuie să nu vă gândiţi la bani. Acesta e secretul succesului. Puneţi în paranteză politica, cine conduce ţara, şi vedeţi ce puteţi să faceţi voi, fără ajutorul politicienilor corupţi!

Sigur, e greu de imaginat că se poate aşa ceva dacă politica dă înapoi ca racul. Dar aceşti elevi de azi sunt profesorii de mâine, politicienii de mâine, ei trebuie să ia de pe acum ţara în mâinile lor. Şi dacă nu se face grabnic o reformă a învăţământului, o vor face ei, sunt sigur. Dar să îndrăznim acum, fiindcă nu ne-au mai rămas decât utopiile. Fiţi Don Quijote! La condiţiile ţării noastre, reforma ar consta după părerea mea în ceva foarte simplu şi practic, aşa cum am văzut la americani:

Să existe numai patru materii de bază: limba şi literatura română, fiindcă suntem în patria română, matematica, fiindcă ne învăţă să gândim logic, religia, fiindcă suntem ortodocşi, şi fără credinţă nu poţi porni la drum, şi sportul, mişcarea, fără de care nu se atinge principiul mens sana in corpore sano. Americanii renunţă la tot pentru mişcare. De aceea, sunt primii la Olimpiadă. Sportul îi duce la o medie de viaţă de circa 90 de ani. Şi mai au ceva ca materie de bază, astronomia, fiindcă ei sunt un popor care stă numai cu faţa la viitor şi trăiesc în limbajul SF. Plus că avantajul lor este limba engleză. Toate cărţile importante ale lumii se găsesc traduse în engleză în marile lor biblioteci. Sau în spaniolă, fiindcă a doua limbă oficială a Americii este limba spaniolă. Sigur, mulţi vor spune: dar ce facem cu istoria sau cu geografia? Evident că şi ele fac parte din literatură. Mi-e greu să cred că un profesor de română care îl predă pe Dimitrie Cantemir, să spunem, nu face şi istorie. Istoria e inclusă în opera de artă, aşa cum este şi gândirea logică. Kant, un mare filosof şi matematician, a spus că „la baza gândirii estetice stă gândirea logică”. O proză în care autorul uită pe drum ce a vrut să spună şi nu ştie unde vrea să ajungă, nu va fi niciodată desăvârşită, fiindcă e lipsită de gândire logică. Arta şi matematica fac casă bună împreună. De aceea poeţii antichităţii erau şi mari matematicieni, ca şi matematicienii arabi, care erau mari poeţi.

Odată stabilite materiile de bază, urmează ca părinţii şi profesorii elevului să-i descopere vocaţia. Ideal este ca ea să fie descoperită până în clasa a 9-a. Deja în clasa a 9-a elevul e bine să fie orientat, să ştie spre ce se îndreaptă. Toţi copiii au câte o vocaţie, toţi. Trebuie numai descoperită. Asta e treaba părinţilor şi profesorilor. Dacă un elev dovedeşte că are har muzical, să spunem, şcoala trebuie să nu-l omoare cu materii care nu-i sunt de folos. Chimia, de pildă, este bună pentru cel care e orientat spre această disciplină. Pe tânărul muzician nu trebuie să-l îndopaţi cu ceea ce el nu poate rumega. De-a lungul anilor, ne-am dat seama câte zeci şi sute de ore am pierdut cu materii care ulterior, în viaţă, în meseria pe care ne-am ales-o, nu ne-au fost de nici un folos. După clasa a noua, şcoala trebuie organizată pe vocaţia elevilor, nu pe un învăţământ la kilogram, de toate pentru toţi. Actualul învăţământ românesc este total anacronic. În loc de 4 materii, elevii din clasa a XI-a au 16!!! Spiritul enciclopedic sau renascentist îl au câţiva aleşi, pe care şcoala nu-i poate forma. Aceasta e treaba lui Dumnezeu. Dar şcoala poate forma oameni extrem de pregătiţi, dacă sunt dotaţi într-un anumit domeniu. Altfel, e pierdere de vreme. La performanţă se ajunge prin focusare, adică prin concentrarea pe o anumită materie sau direcţie.

Evident, ar mai fi o problemă fundamentală, dar aceasta ţine de fonduri, de înzestrarea şcolilor cu computere, ca pe banca fiecărui elev să se afle un computer. Care presupune cunoaşterea limbii engleze, ca să-l poţi învăţa şi mânui. Trăim în civilizaţia imaginii, iar învăţământul trebuie să se facă pe bază de imagini. Filmul trebuie să se afle la baza oricărei predări. Prin definiţie, filmul înseamnă poveste. Şi ca material didactic, orice materie are nevoie de film. Eu am învăţat de la profesorii mei de matematică, precum Grigore Moisil şi Solomon Marcus, că şi matematica se poate preda povestind. „Poetica matematică” e un exemplu edificator. Matematicienii arabi aşa îşi predau ştiinţa, prin poveşti. Cred că nu mai trebuie demonstrat ce minunată va fi literatura română predată pe bază de film.

Ştiinţa se îmbină cu sensibilitatea, iar o astfel de reformă concentrează timpul, în sensul că-l face preţios pentru cel care ştie să-l folosească deplin. Învăţământul bun e cel care te ajută să câştigi, nu să pierzi timp. Viaţa, pentru elevul care a optat pentru o pasiune, va fi mai lungă şi mai bogată. Aşa va ajunge la performanţă, aşa va ajunge să dea ţării valori noi, aşa va fi competitiv, aşa va face ca România să aibă un viitor frumos şi demn.

New Post has been published on http://bit.ly/2gQQrRP

Corespondenta din SUA : În ringul închisorii

Filmul Undisputed / Nedisputat (2002) a circulat la noi cu tiltlul Runda finală, total nepotrivit, fiindcă nu e vorba de nici o rundă finală, confruntarea dintre foştii campioni mondiali, Monroe şi Iceman, se continuă cu alte înfruntări, Monroe va continua să lupte în închisoare, iar Iceman în afara ei.

Dar filmul merită văzut pentru rolul genial pe care îl face Peter Falk, pe care toată lumea îl cunoaşte din serialul în care joacă celebrul detectiv Colombo. El joacă aici personajul Mendy Ripstein, un aranjor de meciuri în închisori. Pentru el poate fi runda finală, fiindcă după meciul pe care îl vedem în film, care se constituie în filmul propriu-zis, el moare, dar se ţine de cuvânt, adică Monroe, învingătorul, va primi suma cerută, să-şi ajute familia, iar Iceman, eliberarea.

În parte, filmul este inspirat din povestea campionului mondial Mike Tyson, care a făcut închisoare pentru viol. Iceman este şi el închis pentru acelaşi motiv şi în general pentru duritatea lui din viaţa de fiecare zi, pe care a transformat-o în ring de box, considerând că în lumea asta nu poţi să-şi faci dreptate decât cu pumnul.

În închisoare însă, o închisoare de maximă siguranţă, descoperă că regele închisorii, la care toţi se prosternează, este Monroe Hutchen (Wesley Snipes), un fost boxer care în urmã cu zece ani era un boxeur din California aflat în plină ascensiune. Dar într-o noapte, într-un acces de furie, comite o crimă, fapt pentru care este condamnat la închisoare pe viaţă, fără posibilitatea eliberării condiţionate. El îşi ispăşeşte pedeapsa în nou construita închisoare Sweetwater din Deşertul Mojave, o instituţie corecţionalã de maximã securitate pentru cei ce au comis crime, jafuri armate, violuri, precum şi pentru cei care au avut legătură cu crima organizată. Hutchen continuă să boxeze în cadrul Campionatului de Box dintre închisori, cu un record de 67 de victorii şi nici o înfrângere. Prizonierii îl consideră un erou, campionul lor fără egal. Resemnat să-şi petreacă restul vieţii în închisoare, Hutchen este bântuit de o gânduri ciudate, unde duce gloria din puşcărie, de ce nu s-a realizat ca boxeur în afara zidurilor închisorii? Acum, celui mai dur prizonier de la Sweetwater i se oferă o şansă neaşteptatã: să-l înfrunte pe Campionul Mondial la categorie super-grea George “Iceman” Chambers (Ving Rhames), care tocmai fusese trimis la închisoare, considerat unul dintre cei mai mari boxeuri ofensivi din istoria boxului. În lumea boxului, un singur premiu contează: titlul campionului absolut!

Titlul „Undisputed” se referă la faptul că nimeni din afara închisorii nu a spus că acolo s-ar fi disputat vreodată acest meci, duelul dintre Monroe şi Iceman. Iceman pierde, dar rămâne cu aceeaşi reputaţie că nu a pierdut nici un meci, niciodată. Aşa a putut să-şi continuie cariera în afară, sub legenda de neînvins.

Filmul merită văzut pentru regia lui Walter Hill, un regizor remarcabil, specializat în filme western sau cu bandiţi, care a reînviat aceste genuri prin abordări inedite ale unor poveşti clasice. Este acreditat cu câteva capodopere ale genului precum The Long Riders (1980), Wariors (1979), Febra roşie (1988), Johnny Handsome (1989), Geronimo (1993), Wild Bill (1995), Bullet to the Head (2012). A regizat 25 de filme şi toate sunt demne de atenţie, pentru arta de a crea dramatism, conflict şi personaje memorabile, jucate de mari actori, pe care îi alege perfect, precum sunt fraţii Caradine.  Aproape tot ce a făcut acest regizor este de pus în ramă.

Şi pregătirea meciului de box, ca şi desfăşurarea partidei, au tensiunea disputelor dintre cowboys. Suspansul e excelent urmărit. Şi un moment antologic este secvenţa în care Ripstein îl convinge pe directorul închisorii, care anunţase oprirea meciului, să nu-l suspende şi îi spune o anecdotă cu un primar care a vrut să închidă un restaurant. Dacă îl închidea, risca să ajungă într-un portbagaj de maşină, dacă nu, putea să se îmbogăţească. Trebuia să aleagă. Şi ce-a ales?, întreabă directorul. A fost găsit mort într-un portbagaj. De aceea, el dă verde desfăşurării partidei.