#eminescu

Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: - O, dulce-al nopţii mele domn, De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut În cercuri se roteşte, Şi din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine-n mână un toiag Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape.

O, vin! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

"Mihai Eminescu", various inks on paper, 21 x 29,7 cm

De ani eu moartea port,

De ce mi-e vorba sacă,

De ce mi-e ochiul mort?"

"De ce pustiu mi-e capul,

Viaţa într-un fel?

Şi tu... tu eşti aceea

M-aș lupta-n stihuri cu tine,

să pot afla cine

e mai sătul de vorbe-n vânt și promisiuni deșarte,

deșerturile gândului și ne-nțeleasa moarte.

Ce crăpături îți stau pe cord, de unde curge sânge?

Și ce femeie ai lăsat-o mai abitir când plânge?

Ți-e ție dor de viață, om, sau n-ai mai vrea s-o vezi?

Ce demiurgi ai cunoscut, în care zei mai crezi?

Cum oare-ți sună graiul lor acum, că tot le știi pe toate,

că tot trăiești tu veșnic în poze cu citate?

Eu recunosc, sunt invidioasă, nu văd subtextul dintre rânduri

și încă mă găsesc mințită de-ale sirenei cânturi.

Ce e val, ca valul trece, dar dacă-i stătătoare

și va rămâne nesfârșit ocupând loc sub soare?

Mi-e teamă, dar, cu entuziasm, ridic condeiul iară

și mă gândesc că, după frig, tot tre' să fie vară.

Acceptă, deci, tributul meu, iar dacă nu,

spune-mi mai bine cum să-mi revendic sufletul

din gălețile de întuneric de unde am ieșit cu inima,

dar mi-a rămas frica.

Pe malul lacului de gheață, voi rămâne tăcută,