Binele se învinge pe sine, într-o cavitate necunoscută mie. Alături, răul se scobeşte între dungile mandibulei spaţiului social comun. Suntem o mână de suflete împărţite la câteva milioane de oameni. Ne perpelim sub soare, între două pauze de adulmecat oportunităţi. Ne lăsăm în voia amintirilor comune şi ne spunem că ne iubim. Ne dăm cuvântul unul altuia (tu mi-l întinzi ca pe un buchet de flori în celofan, eu ţi-l bag în buzunar, ca pe o batistă călcată de mama). Iar pauza publicitară ne prezintă a noua fericire, în chip de aspiraţie divină pe care nicio forţă nu poate s-o întoarcă pe dos: „îi face fericiţi pe aceia care, de-alungul vremii, împlinesc poruncile sale, suferind prigoniri”.
Stăm spate în spate şi tu mă întrebi dacă viaţa e chiar aşa: „Asta e nemurirea pe care am aşteptat-o? De ce ai chip de femeie?”. Îți spun trei ani „Nu mai avem cum!”, dar tu insişti „Dansează pe nisipul imaginaţiei!” în timp ce viaţa ţi se scurge din mânecile cămăşii. Îţi sufleci pantalonii şi te laşi pe vine, într-o groapă pe care o sapă furnicile. O mângâi cu mâna lungă a unei generaţii întregi de femei bipolare. Suntem atâta de nefericite, atât de fericite pentru tine! Te văd cum te afunzi în faţa mea, în propria minte te laşi destrămat de cele mai ridicole frici şi eu mă simt cumva curăţată. Nu mă mai simt rea, aş zice ca n-am avut nimic, niciodată. Gândul ăsta îi de o puritate cromatică ne+mai+întâlnită! Se dilată ca o idee hulpavă, lărgindu-şi membrana într-o direcţie uniformă, ne-mai-pomenită geometric.
(Îmi zici că în groapă nu-mi eşti de niciun folos. Îţi dai şi tu seama cât de important e să trăim în lumină.)
Revelaţiile se îngălbenesc pe alocuri, dar pe măsură ce vorbeşti, viaţa ta devine roşie şi dragă. Te ridici în picioare şi-mi dai o palmă la fund. Îmi spui: „Vino-ncoace, creatură, pune-ţi gura pe fanteziile mele, dă-mi ce-mi dai tu de obicei”. Iar îngerii se scarpină-n cer şi gura mea se face dorinţă sferică, umplută cu spaţiu de iubit. Nu mai sunt nimic din ce nu trebuie. Ne iubim cum știm. Ne pândim ca jivinele lângă cavitatea binelui şi ne dăm drumu’ ca nişte forme solide pe jgheabul interior care nu se termină niciodată. Apoi ne urcăm pe biciclete și pornim spre Berlin.
