Am încercat să-i ocolesc privirea, Doamne, chiar am încercat! Dar într-un moment de neatenţie am lăsat simțurile pradă vocii ei suave. Vocea ei mă ghida, mă dansa, mă săruta şi apoi m-a trântit. M-a trântit de ochii ei, de frumosul de scorțişoară. Simțeam cum mă pătrundea, precum o planta îşi extindea rădăcina şi firişoarele-i agresive. Se simțeau grele ca rădăcinile bătrâne şi scorțoase ale unui arbore bătrân care a prins Primul Război Mondial. Înconjurându-mi arterele principale ale inimii, spărgându-mi pereții şi dând buzna în camera principală, s-a lăsat o amorțeală pe brațe, pe gât şi în picioare. Puntea de energie era creată de contactul cu ochii ei, nu mă puteam dezlipi sau mişca; clipitul nu era o variantă. Luptam, dar ştiam că e în zadar. Am vrut să mă zbat, să mă descătuşez, dar trupul mi-era fără simțământ şi mai mult mă strângeau lanţurile. Am vrut să țip, dar corzile vocale erau zdrumicate. Şi cu toate astea...am vrut sa o urăsc, dar mai mult mă uram pe mine. Aşa că am iubit-o pe ea şi am continuat să mă urăsc pe mine.
