#constienta

Eschil ne arată cum, din cauză că-și ucide mama, Oreste vede apropiindu-se de el zeițele răzbunării, Eriniile (Furii, Eumenide). Eschil nu a putut să arate ceea ce noi numim azi „glas interior”. El așază în fața lui Oreste ceea ce încă nu a devenit conștiință. -- Euripide, puțin mai târziu, tratează același subiect; la el imaginile onirice ‒ la fel ca la Shakespeare ‒ sunt doar ca niște umbre ale conștiinței interioare ale lui Oreste. -- Arta poetică își cucerește ideea de conștiință. Eschil încă nu vorbește de conștiință, în timp ce Euripide deja se referă la ea. Gândirea umană nu s-a putut ridica decât treptat spre o noțiune a conștiinței. Forța care acționează în conștiință a acționat și în vremurile mai vechi, când imaginile care reprezentau efectele faptelor umane se arătau conștienței clarvăzătoare. Numai că această forță s-a mutat din exterior spre interior. În epoca socrateană sufletul uman tinde să descopere noțiunea de conștiință drept zeul care vorbește în propria ființă interioară a omului. -- Astăzi trăim în epoca dezvoltării sufletului conștienței. De-abia în cadrul acestei etape de evoluție, conștiența propriu-zisă a eului se manifestă din plin.

Ce fel de figuri percepea omul, cu conștiența sa onirică, drept revers spiritual al faptelor sale rele? În acele imagini, puterile spirituale îi arătau ce stricase, ce zdruncinase el în ordinea lumii. Era contra-acțiunea zeilor, care, arătând omului efectul faptei rele, voiau să-l ridice, să-i dea posibilitatea de a înlătura consecința dăunătoare a faptei sale. Era neplăcut pentru om să vadă în fața sa efectul negativ a ceea ce făcuse, dar aceasta era o intervenție binefăcătoare a Temeiului Lumilor, din sânul căruia ieșise omul însuși. -- Cu timpul, omul a ajuns în vremurile când vechea clarvedere onirică a început să dispară, iar eul se făcea simțit din ce în ce mai mult. Pe măsură ce omul și-a găsit centrul ființial în interioritatea sa, vechea conștiență onirică s-a stins; se ridica, în schimb, la orizont, din ce în ce mai clară, conștiența de sine. Ceea ce înainte stătea în fața lui ca imagine a faptelor sale ‒ rele ori bune ‒ s-a mutat în interior. Am putea spune că ceea ce înainte fusese contemplat de el prin clarvedere, se oglindea acum în interiorul lui. – Veni timpul când omul a găsit în sine punctul central, eul său, și viziunea mustrătoare externă a fost mutată în interior, apărând, ca efect al faptei săvârșite, în imaginea de oglindă în interiorul său. -- Cel care așeza în fața conștienței clarvăzătoare efectul dăunător al unei fapte, drept contra-acțiune vindecătoare, arătându-i și ce trebuie să îndrepte, era marele Spirit Universal. Spiritul Universal a fost acela care se vestea omului, drept ceva copleșitor, când eul însuși era încă slab. -- Spiritul Universal, care mai înainte vorbea în percepția bazată pe clarvedere, s-a retras în interiorul ființei umane, pentru ca să spună de acolo ce avea de spus spre îndreptarea ordinii cosmice care fusese lezată. – Eul în apariție este încă slab; asupra acestui eu veghează însă Spiritul Cosmic; și el se face auzit drept ceva care veghează necontenit asupra eului și emite judecăți în legătură cu faptele pe care eul slab încă nu le-ar putea judeca. -- Când vechea clarvedere a dispărut, omul a început să perceapă în interiorul său doar un reflex a ceea ce făcea Spiritul Universal însuși. Acest imbold al Spiritului Universal, care voia să repună lucrurile în ordine și care stă de veghe alături de eu, îi apărea omului drept conștiință care-l supraveghează. Nu fără temei, deci, se vorbește despre conștiință ca glas al lui Dumnezeu în om.

Alcătuirea trupului nostru este infinit mai înțeleaptă decât viața sufletească pe care o purtăm în interiorul nostru, în legătură cu care nutrim speranța că va lua o formă din ce în ce mai desăvârșită, dar care astăzi este încă foarte nedesăvârșită. -- Acea activitate plină de înțelepciune care a construit locuința trupească a omului, pentru ca în ea să locuiască un eu, are ceva din aceeași natură și entitate din care constă și eul nostru, prin natura și entitatea sa. Ceea ce a lucrat ca să plăsmuiască învelișurile noastre are caracter de eu, dar al unui eu infinit mai desăvârșit. Ceva care este înrudit cu eul nostru a contribuit, de-a lungul timpurilor primordiale, la plăsmuirea unei asemenea locuințe, în care să poată trăi un eu. -- Ne îndreptăm privirile spre un trecut foarte îndepărtat, în care spiritualul, având o natură de eu infinit mai desăvârșită decât cea a eului nostru, a lucrat plăsmuind învelișurile noastre, și ne dăm seama că din acesta eul s-a ridicat treptat la conștiența sa actuală. -- Dacă luăm în considerare dezvoltarea omului, din acel trecut îndepărtat, când eul se afla în sânul învelișurilor exterioare ca într-un trup matern întunecos, constatăm că el nu știa nimic despre sine, dar că, în schimb, era mai aproape de acele entități spirituale care au construit învelișurile noastre, entități înrudite cu eul, fiind însă infinit mai desăvârșite decât el. Conștiența eului trăia chiar în sânul vieții spirituale. La temelia întregii dezvoltări a omului găsim o conștiență (mod de conștientizare) clarvăzătoare originară, care încă nu era străluminată de un eu, ci lucra în mod inconștient, ca în vis; de-abia din această conștiență s-a ivit apoi eul omului. -- Înainte de a fi ajuns la conștiența actuală, omul se afla cu starea lui sufletească în sânul unei clarvederi onirice, care-i permitea să fie mai aproape de lumea spirituală și s-o vadă, chiar dacă numai ca în vis. Aceasta este starea originară a omenirii. Deoarece nu era încă pătruns de jarul unui eu, omul nu era încă nevoit să rămână în interiorul său, când voia să vadă ceva spiritual; el vedea spiritualul de jur împrejurul său, iar pe sine se vedea drept mădular al lumii spirituale; iar ceea ce făcea, avea în viziunea sa un caracter încă spiritual. Când gândea, avea gândul în fața sa; când trebuia să dezvolte un sentiment, acesta-i era ceva ce iradia din el și prin care se integra întregii sale ambianțe spirituale. -- O faptă rea nu i se înfățișa pe atunci drept ceva supus taxării proprii, interioare; ci o vedea stând în fața lui, în toată nocivitatea și infamia ei, precum o fantomă. Când în suflet se ivea sentimentul legat de fapta cea rea, urmarea era că fapta respectivă apărea alături de om, ca realitate spirituală, în toată urâțenia ei. Omul era ca înconjurat de imaginea a ceea ce fusese rău în fapta sa.

Noțiunea de conștiință și sentimentul conștiinței nu apăreau mai înainte ‒ nici chiar la poporul grec ‒ în felul cum sunt gândite și simțite astăzi; ele au fost cucerite de sufletul uman în decursul timpului. -- Trebuie să privim dincolo de gândirea, simțirea și voința noastră, ba chiar dincolo de temeiurile a ceea ce trăiește în interiorul nostru drept viață sufletească obișnuită, dacă vrem să cunoaștem cauzele adevărate, substraturile spirituale ale propriei noastre vieți. -- Ce forță este aceasta, care își croiește drum, în sus, prin cele trei componente sufletești ‒ sufletul senzației, sufletul rațiunii, sufletul conștienței (conștientizării)? Este eul uman, acel punct unificator al interiorității umane, care le menține pe toate împreună, cel care „cântă” pe trei coarde ale vieții sufletești. Această putere din interior reunește noțiunile cu lucrurile lumii; ea este ceea ce numim eul uman. Întregul fel de a fi al modului actual de conștientizare (conștiență), însă, a trebuit să se dezvolte gradual. -- În interiorul acelor puteri care se ridică din sufletul senzației aidoma unor valuri sufletești, eul stă ca o luminiță plăpândă, deocamdată puțin capabilă să se opună tălăzuirii instinctelor și impulsurilor de dorință-voință. În sufletul rațiunii eul lucrează deja mai liber și mai autonom; în acesta, de fapt, omul ajunge la eul său, la sine însuși. Eul devine tot mai luminos și lucid când poate să-și spună: M-am sesizat pe mine însumi; am ajuns la adevărata conștientizare (conștiență) de sine! Abia în sufletul conștienței eul poate să ajungă la o asemenea limpezime avansată. -- Înainte de a se dezvolta de la sufletul senzației până la sufletul conștientizării lucide (conștienței), eul a lucrat în componentele inferioare, încă prea puțin sufletești, ale omului: în corpul astral; în perioade mai timpurii, în corpul eteric și în corpul fizic. Pe atunci, el era mai mult un eu care-l conducea și îndruma pe om din afară; iar omul nu era încă în stare să găsească în sine însuși punctul conducător-central al ființei sale.

Când rostim „conștiință”, sufletul omenesc simte că a fost atins ceva de cel mai mare preț pentru viața sufletească a omului, ceva a cărui absență ar dăuna foarte mult acestei vieți sufletești. Se spune: Ceea ce se face simțit sub forma conștiinței în sufletul uman e glasul lui Dumnezeu în acest suflet. E un glas care hotărăște, în fiecare inimă omenească, cu o forță irezistibilă - ce e bine și ce e rău, ce trebuie făcut pentru ca omul să poată fi împăcat cu sine și ce trebuie evitat pentru a nu se ajunge la auto-dispreț. – În gândirea filosofică medievală, conștiința era privită drept o forță a sufletului capabilă să spună în mod nemijlocit ce trebuie omul să facă și ce să evite. -- Unii filosofi mai moderni văd în conștiință o facultate pe care omul o dobândește prin faptul că acumulează în suflet tot mai multe experiențe de viață și, prin trăirile-i, află din ce în ce mai multe despre cele folositoare și cele dăunătoare; iar din suma acestor experiențe se sedimentează o judecată, care și spune: Fă asta, sau nu fă asta! -- Johann Gotlieb Fichte, când voia să indice principiul fundamental al întregii gândiri și existențe umane, vorbea înainte de toate despre eul omenesc, dar nu despre eul trecător, ci despre sâmburele veșnic ce stă la baza ființei umane. El arăta că cea mai înaltă realitate pe care omul o poate percepe în eul său este conștiința; conștiința este impulsul cel mai important al eu-lui uman. -- Pentru filosofii timpurilor mai moderne, conștiința apare considerabil diminuată în maiestatea ei. Bartholomeu Carneri: În fond, conștiința nu este altceva decât o sumă de deprinderi și de judecăți inoculate prin educație, pe care ni le-am însușit în prima tinerețe, de care nu mai suntem perfect conștienți. De la obiceiurile noastre formate prin educație răsună glasul care rostește: „Asta să faci! Asta să nu faci!” -- Paul Rée: E numai o prejudecată ‒ și una dintre cele mai mari ‒ să iei conștiința drept ceva veșnic. Ceea ce s-a dezvoltat de fapt, fenomenul originar, este instinctul de răzbunare. În sentimentul omului s-a perpetuat convingerea că unei fapte păgubitoare trebuie să-i urmeze o acțiune compensatoare. Omul crede că în lăuntrul lui vorbește un „glas interior”, pe când, în realitate, e vorba numai de vocea interiorizată a instinctului de răzbunare. –- Conștiința aici se prezintă, deci, drept iluzie absolută.