#centenarii

De ce unii oameni trăiesc sănătoşi până la 90, 100 sau chiar 110 ani, în timp ce alţii dezvoltă boli cronice mult mai devreme? Un nou studiu reuneşte cele mai recente dovezi privind factorii care determină longevitatea. În centrul atenţiei: persoanele cu viaţă lungă, ale căror profiluri genetice, epigenetice, metabolice şi imunologice oferă indicii despre cum putem întârzia îmbătrânirea şi preveni bolile asociate acesteia.

Ce-ar fi dacă a trăi sănătoşi mai mult de 90 de ani nu ar fi doar o întâmplare fericită, ci rezultatul unui echilibru extrem de complex între moştenirea genetică, stilul de viaţă şi mediul în care trăim?

Îmbătrânirea sănătoasă şi longevitatea umană sunt influenţate de un amestec dinamic de factori genetici, epigenetici, metabolici, imunologici şi de mediu, spun experţii.

Oamenii de ştiinţă se orientează către oamenii longevivi, în special centenarii, ca studii de caz reale, pentru a descifra secretele unei vieţi mai lungi şi mai sănătoase.

Aceşti indivizi reuşesc să întârzie sau chiar să evite multe dintre bolile asociate vârstei care afectează majoritatea populaţiei.

Un nou studiu despre longevitate indică o interacţiune sofisticată între genetică, epigenetică, metabolism, imunitate şi stil de viaţă.

Cercetările, recent publicate în revista Frontiers of Medicine, reunesc cele mai noi descoperiri despre factorii care determină această longevitate excepţională, cu date extrase din studii asupra indivizilor longevivi din diverse populaţii.

Persoanele care trăiesc peste 90 de ani, cunoscute sub numele de indivizi longevivi (LLIs), împărtăşesc trăsături remarcabile.

Ei tind să aibă mai puţine boli cronice, să amâne debutul afecţiunilor legate de vârstă şi să-şi menţină o funcţionare fiziologică generală mai bună comparativ cu media populaţiei.

Interesant este că mulţi centenari se regăsesc în anumite regiuni, care au fost botezate „zone albastre de longevitate”, precum Okinawa (Japonia) şi Sardinia (Italia).

Aceste zone reflectă o combinaţie puternică de obiceiuri sănătoase, medii de viaţă favorabile şi profiluri genetice avantajoase.

Diferenţele de gen sunt de asemenea relevante: deşi majoritatea centenarilor sunt femei, bărbaţii care ating aceste vârste prezintă mai puţine semne ale bolilor legate de vârstă.

Cercetătorii clasifică aceşti indivizi longevivi în „persoane care evită complet apariţia bolilor majore până la vârste foarte înaintate/escapers”, „persoane cu debut întârziat al bolii/delayers” şi „supravieţuitori/survivors”, în funcţie de cum interacţionează cu boala de-a lungul vieţii.

Această diversitate arată că nu există o singură cale spre o vârstă centenară.

Genele joacă un rol esenţial în acest parcurs. Studiile arată că longevitatea tinde să fie ereditară, ceea ce indică o componentă genetică puternică.

Mai multe gene specifice sunt legate de o viaţă mai lungă.

De exemplu, gena APOE ε2 oferă protecţie împotriva bolilor cardiovasculare şi a Alzheimerului, în timp ce FOXO3A ajută celulele să gestioneze stresul oxidativ şi să repare ADN-ul, procese-cheie în îmbătrânire.

O altă genă, SIRT6, contribuie la menţinerea stabilităţii genomului.

La nivel mitocondrial, haplogrupurile J şi D sunt asociate cu reducerea stresului oxidativ, care poate deteriora celulele în timp. Haplogrupurile sunt grupuri de variaţii genetice moştenite pe linie maternă (ADN mitocondrial) care se întâlnesc frecvent la persoanele longevive.

Acestea sunt asociate cu un stres oxidativ redus în celule, ceea ce ajută la protejarea organismului de îmbătrânire prematură şi boli cronice.

Cu alte cuvinte, unele persoane au moştenit aceste „semnături genetice” care pot susţine o îmbătrânire mai sănătoasă.

În acelaşi timp, genele hTERT şi TERC ajută la menţinerea stabilităţii telomerilor, capetele protectoare ale cromozomilor.

Dintre toate, studiile de tip GWAS (asocieri la nivelul întregului genomi) evidenţiază constant genele APOE şi FOXO3A ca fiind cel mai strâns legate de longevitate, în multiple populaţii.

Influenţele epigenetice asupra îmbătrânirii

Mecanismele epigenetice fac legătura între gene şi mediu. La indivizii longevivi, tiparele de metilare a ADN-ului evidenţiază o degradare epigenetică asociată vârstei care survine mai lent, în special în regiunile heterocromatinei, contribuind astfel la menţinerea stabilităţii genomice.

ARN-urile necodificatoare, cum ar fi miR-363* şi lncARN-urile THBS1-IT1/AS1, reglează senescenţa celulară şi expresia genică, contribuind la o îmbătrânire sănătoasă.

Aceste semnături epigenetice sunt corelate cu o vârstă biologică mai tânără şi un risc redus de boală la centenari şi descendenţii acestora.

Profil metabolic şi endocrin

Profilurile metabolice ale centenarilor sunt caracterizate de un metabolism lipidic favorabil (LDL scăzut - lipoproteine cu densitate mică/„colesterolul rău", HDL crescut -lipoproteine cu densitate mare/„colesterolul bun"), rezistenţă redusă la insulină şi o capacitate antioxidantă sporită.

Factorii endocrini, precum niveluri reduse de hormoni tiroidieni şi păstrarea hormonilor sexuali (estradiol la femei, testosteron la bărbaţi), au roluri protectoare.

Restricţia calorică (CR), o intervenţie consacrată în modelele experimentale pentru longevitate, imită aceste stări metabolice la persoanele longevive, îmbunătăţind toleranţa la glucoză şi reducând inflamaţia.

Compuşii care imită efectele restricţiei calorice (insulino-mimetici/CR), cum ar fi metforminul şi resveratrolul, promit să transfere aceste beneficii la oameni fără restricţii stricte în privinţa dietei.

Rezilienţa sistemului imunitar

Modificările sistemului imunitar la centenari includ reducerea inflamaţiei cronice legate de vârstă („inflammaging”) şi menţinerea funcţiei celulelor imune.

Centenarii au niveluri mai scăzute de interleukină 6  (IL-6), niveluri crescute de TGF-β (factor de creştere şi transformare beta) şi IL-10 (citokine antiinflamatorii) şi păstrează proliferarea celulelor imune T şi activitatea celulelor natural killer/ucigaşe.

Echilibrul dintre celulele Th17 pro-inflamatorii şi celulele T reglatoare (Tregs) se înclină spre un profil antiinflamator, contribuind la rezistenţa la boli.

Factorii de mediu şi stilul de viaţă

Microbiomul intestinal al centenarilor  prezintă o diversitate crescută şi o abundenţă de specii benefice, precum Akkermansia muciniphila şi Bifidobacterium, care susţin funcţia de barieră intestinală şi produc metaboliţi anti-îmbătrânire.

Dietele bogate în legume, cereale integrale şi nuci se corelează cu un risc redus de diabet, boli cardiovasculare şi neurodegenerare.

Activitatea fizică regulată, în special exerciţiile de rezistenţă şi forţă, îmbunătăţeşte sănătatea metabolică şi prelungeşte durata vieţii prin mecanisme precum biogeneza mitocondrială şi reducerea stresului oxidativ.

Alţi factori cheie include: lipsa fumatului, consumul moderat de alcool, somnul adecvat şi gestionarea stresului, care reduc colectiv riscul de mortalitate.

Progresele socio-economice şi medicale, precum îmbunătăţirea igienei, vaccinarea şi accesul la servicii medicale, au crescut semnificativ speranţa medie de viaţă, însă factorii genetici şi epigenetici par să determine această longevitate excepţională.

Cercetările viitoare care utilizează metode multi-omics (transcriptomică, proteomică, metabolomică) pe cohorte mari de centenari vor aprofunda înţelegerea acestor mecanisme interactive.

Studiile funcţionale pe organisme experimentale şi studiile clinice privind intervenţii de promovare a longevităţii (de exemplu prin probiotice, suplimente alimentare) sunt esenţiale pentru aplicarea terapeutică a acestor descoperiri.

În concluzie, longevitatea umană rezultă dintr-o interacţiune combinată între rezilienţa genetică, stabilitatea epigenetică, adaptabilitatea metabolică, echilibrul imunitar şi un stil de viaţă sănătos.

Indivizii longevivi sunt un exemplu aupra modului în care aceşti factori converg pentru a întârzia îmbătrânirea şi bolile, oferind perspective concrete pentru promovarea unei durate de viaţă sănătoase.