După ce am tors lumină, Am țesut fire de miere Cu suluri nesfârșite de păr, Cu prelungiri de meduză marinată timp de 1000 de ani in jazz, Din care am încropit un covor Pe care-mi odihnesc picioarele atent spălate, date cu uleiuri aromate, cu unghiile cuminți, tăiate, demachiate, Prin ele mi se scurge proza din zilele dramatice, Și poezia zilelor diafane, Îmbibându-se în covor. Iar când covorul adună prea multe și nu mai suportă, îmi cere să se verse, Îl duc și îl scutur prin lume, Circul din oraș în pustiu, Sau din pustiu în oraș. Cu fiecare poveste, Covorul se mai destramă puțin, Se destramă tot mai mult, De ajung nici măcar eu să nu-l pot recunoaște Și o iau de la capăt, Doar ingredientele le schimb: De astă dată, culeg fire de ceară, urme de văzduh de munte, Vreascuri foșnitoare, Sprâncene vechi de vrăjitoare Și împletesc un nou covor, De care știu că mă voi bucura până ce mă voi seca și mă voi obosi, Dar cumva, cumva, Nu mă voi irosi, Nu pot renunța, Pentru că lumea asta va pieri fără povești.
(23 ian. scris de mine.)
