Ratacitor

Draga eu,

Stiu ca probabil nu te-ai mai gandit la asta de mult timp, dar hai sa-ti povestesc ceva.

M-am gandit la el doar o secunda in acea noapte.

Era ultima noapte a povestii.. inceputul sfarsitului.

Nimic nu arata cum aratase si asta pentru ca trebuia sa o iau de la capat.

Trebuia sa fiu singura si sa-mi repar ranile neglijate pana atunci.

Si poate ca timpul nu e tot, poate ca singuratatea nu e calea, dar merita sa incerci, corect?

Nu e ca si cum s-ar termina viata maine. Si daca asa ar fi, a fost frumos cat a fost.

Nimic nu poate fi mai dulce decat o inima sangeranda din cauza unei iluzii destramate.

Nimic nu poate fi mai trist decat un urlet de durere intr-o noapte pustie si trista.

Nimeni nu poate fi el, cum nici eu nu mai pot fi eu.

Totul se schimba si, daca nu te schimbi si tu, lucrurile vor trece pe langa tine. Nimic nu poate fi un paradox la fel de mare ca acesta, corect? Atata fericire in atata tristete numita simplu schimbare.

De fapt, poate ca exista  si alte gauri negre precum a fi indragostita si totusi ranita, fericita si totusi neimplinita.

In acea noapte am realizat ca el nu mai e si ca nu va mai fi. Si atunci, in secunda aia, am fost fericita din nou dupa mult timp.

Ai trecut peste atunci, vei trece si acum.

Si cand vei realiza asta, vei fi fericita!

Cu drag, tu din trecut!

Ascunsa intr-un paragraf neimportant, Domnita reflecta la ideea povestii perfecte.

Isi ia inima in dinti si incepe sa zburde dintr-o pagina in alta.

Cartea asta pare anosta, drept pentru care Domnita decide sa-i dea culoare.

Vrea sa se indragoteasca. Dar de cine?

De cel mai rau personaj, bineinteles. Inghite in sec si intra-n vorba cu el.

Si lucrurile se intampla, iar povestea se coloreaza.

Dar cred ca nu i-a spus nimeni Domnitei ca povestile nu au mereu final fericit.

Poate ca dac-ar fi stiut, s-ar fi retras la timp si poate c-ar fi fost fericita singura.

Cine poate stii ce-i in mintea ei?!

Cine s-o poata intelege daca nici ea nu se intelege pe deplin? Cine s-o asculte cand nici ea nu se asculta?

Cine sa-i dea viata cand ea nu vrea sa traiasca?

Isi uitase fericirea departe… undeva. Oboseala si tristetea o strigau din apropiere.

Se lasa prada emotiei si cade intr-o visare lenta, in vazul tuturor. Inchide ochii si se preface ca e singura. In vis, numara stele. In realitate, stelele o descompun pe ea in particule mici, o analizeaza.

Obiect de studiu pentru micile fiinte, se lasa sa plutesca prin galaxie. Le zambeste tuturor si e politicoasa cu oricine.

Face exact ce si-a promis ca nu va face in aceasta lume noua: se lasa ghidata de aparenta si devine si ea o simpla masca.

Isi deschide larg bratele catre iubire, dar nu o imbratiseaza nimic inapoi. Stia ca asa va fi. Stelele incep sa rada de ea. E si normal, e o prostuta. S-a lasat prada emotiilor, sentimentelor, iar partea ei rationala s-a stins.

A sperat la fericire, dar a uitat ca o lasase undeva departe.

Ratacind, aprind candelabrul singuratatii mele.

Deschid larg ochii si citesc in constelatii despre tine.

Cliseic sau nu, noaptea te contureaza drept o umbra complexa, o stea nedefinita, pura.

Te analizez atent si sper sa nu ma insel cand spun ca esti un carusel de emotii, o nebuloasa a galaxiei.

Mai lucida ca oricand, inchid ochii pentru a te pierde. Nerabdatoare, te caut cu privirea.

Ti-am memorat atent locul pe cer. Esti fix unde ma asteptam sa fii.

Stanjenita de lumina ta, ma fac mica sub cer. Te chem, iar tu incepi sa cobori.

Precum un Luceafar, te asezi la fereastra linistii mele si ma cercetezi.

Ma observi atent si-mi aprobi subtil toate miscarile.

Iti intalnesc privirea si te implor sa ma tranformi intr-o energie pura.

Intelegi si-mi intinzi mana.

Ma ridici pe o aripa si ma arunci pe bolta.

Aterizarea e usoara, drumul a fost scurt.

Am devenit astru, dar sigur te-am pierdut.

Impinsa de dorinta afirmarii, ma apuc sa compun un nou articol.

Imi vars intr-o ciorna frustrarea, tot ce am mai de pret, ca apoi sa o salvez sub numele de ciorna.

Apoi compun o chestie micuta, firava, ca aceasta tentativa de articol.

Si o postez, caci pare mai buna decat mine.

Am deschis fereastra si am lasat soarele sa-mi invaluie patul intr-o lumina rosiatica. Era dimineata.

M-asez inapoi pe patura moale si incep sa visez cu ochii deschisi asa cum am visat mereu de cand ai plecat.

Ma intind incet si ma gandesc la cat imi lipsesti si la cat nu-ti lipsesc.

E de-a dreptul amuzant: atata dor din atata nepasare.

Oare ce faci? Oare cui ii scrii? Oare cu cine esti?

Iau toata reveria si o ascund sub perna. Nu vreau s-o pierd, dar nici s-o simt.

Inchid ochii si incerc sa adorm la loc, desi soarele ma cufunda intr-o lumina calda.

Am deschis usa si m-am lovit de un vant rece de septembrie.

■

Aducea cu el o amintire pe care a lasat-o sa se izbeasca lent de sufletul, apoi de chipul meu.

Era un alt septembrie. Un septembrie cald, imbracat in rochita. Un septembrie dulce, accesorizat cu iubire. Un septembrie comun, atins de comoditate. Era un septembrie trecut.

Eram noi doi. Amandoi. Impreuna.

Doar eram.

Si era de ajuns sa fim.

Atunci, intr-un alt septembrie, in cel trecut, era cald.

Acum, septembrie e rece, e fara tine, e fara noi.

…

Inchid ochii si ma las purtata printre ganduri. Iti descopar acolo zambetele, sunetul rasului, privirile, glasul, linistea, tremurul, bataile de inima, cuvintele, magia. Te redescopar pe tine, tu cel ce-ai fost al meu.

…

Deschid ochii speriata. Pulsul mi s-a accelerat, iar inima a luat-o razna. O intreb ce are, imi spune ca o doare. Ii explic ca-i proasta si ca asa moare. Imi spune simplu ca pentru el, se merita sa mori.

■

Ma grabesc sa pasesc in siguranta casei cand aud prima picatura de ploaie pe tabla ruginita de dor, dar cand ajung acolo, realizez ca e prea tarziu. Deja plouase cu amintiri in sufletul meu. Ce rau avea sa-mi faca niste apa?

Ma asez pe scaunul, subrezit de indoiala, din curte. Inchid ochii si ma las purtata de vise pe taramuri vechi, dar noi.

Te-am privit in amintiri.

Erai tu.

Intins pe bancheta unei masini, impreuna cu fata visurilor tare.

Eram noi. Goi. Scaldati intr-o baie de rasarit.

Nu stiu sigur daca rasarea soarele, sau erai doar tu, mai stralucitor ca niciodata avand mana petrecuta pe dupa corpul meu timid intins langa tine.

Nu stiu ce era mai rau.. faptul ca te iubeam, sau faptul ca ma iubeai.

Am lasat doar o lacrima sa-mi pateze obrazul in acea zi. Am considerat ca e destul. E destul pentru noi. Noi care nu mai suntem „noi”.

Mai plansesem si alta data. Si tu plansesei cu mine. Dar acum nu avea rost. Era gata. „Noi” eram gata.

Iti ascultam respiratia. Erai calm, fericit. Habar n-aveai ce se intampla cu „noi”. Niciodata n-ai stiut ce se intampla cu „noi”. Naiv.

Respiratia ta nu ma mai linistea, ca altadata. M-ai agitat. M-ai facut sa ma rup de tine, doar pentru ca-mi respirai in par, tinandu-ma la pieptul tau.

Poate ca m-ai imbratisat prea mult. Sau poate prea putin. Cine poate stii?

Cum spuneam, atunci am realizat ca noi nu mai suntem „noi”. „Noi” eram doar tu.

Eu eram departe de „noi”. Tu credeai ca eu, „noi” suntem bine. Eu eram bine. Noi nu eram „noi”.

Dar tu dormeai inocent. Apoi te-ai trezit.

Si ai stiut si tu.

Ai stiut ca eu sunt bine si ca noi nu mai suntem „noi”, ci doar tu esti „noi”.

Ai stiut si ai tacut. Tarziu in noapte, am plecat. Nu ti-am mai dat sansa sa fii singur „noi”.

De atunci eu am fost „eu”. Un „eu” bine. Un „eu” vast. Un „eu” suferind.

De atunci tu ai fost „tu”. Un „tu” greu, matur.

Dar de mult noi nu mai eram „noi”.

Mi te amintesc vag, ca pe o pelicula de praf deja aspirată.

Dar, in acelasi timp, mi te-amintesc amplu, asa cum te-am avut.

Te visez alb, desi atunci te vedeam negru.

Te cant printre lacrimi, desi atunci mi-erai alinare.

Te respir printre suspine incercand sa fac sa fie bine, pentru mine.

Te aud in ganduri, printre chicoteli si zambete, printre batai de inima si sentimente.

Te vad neatins, asa cum te-am vazut candva.

Te caut scurt, fugitiv, de parca te-as fi chemat vreodata.

Si ma astept sa fii acolo, sincer, asa cum ai fost de fiecare data.

…

Desi, atunci mi-erai, ma iubeai, ma respectai si ma venerai, iar acum ma detesti..

*…curat, sincer, fara regrete.. doar cu amintiri.*

L-am sarutat cast pe buze, usor confuza de revedere. Dorind sa-l am aproape, l-am imbratisat lenes. M-am pierdut in acei ochi ce mistuiau totul in jur. M-am facut mica, si m-am lasat prada emotiei.

Stoarsa de sentimentul unei idile nesfarsite, imi prabusesc capul pe umarul lui.

Abia acum inteleg ca de fapt important n-a fost drumul, ci destinatia.

Ma priveste cu admiratie. Parca-si descoase sentimentele in zambete calde. Pare ca-mi complimenteaza fiecare trasatura cu mangaieri suave.

Formam o legatura muta.

N-avem nevoie de cuvinte, de certitudini.

Stim ce inseamna celalalt pentru fiecare.

Citim in respiratii ca ne-a fost dor.

Cream, in batai de inimi, povesti.

Inspiram teama si expiram speranta.

”Ochii aia au insemnat mai mult decat niste ochi mari,caprui. Ochii aia au insemnat candva, un paradis intreg.”

Evol Grin

…

un drum pavat cu luminite colorate…

un drum luminat de vise…

o poteca plina de sentimente…

izvor de speranta…

Cand i-am privit pentru prima oara ochii, eram rece, moarta precum un strigoi. Nu i-am observat, am privit prin ei.

Mai tarziu, am inceput sa-i descopar tot mai des, ca apoi sa incep sa-i caut, sa-mi doresc sa-i gasesc. Intr-un final, ochii aceia au inceput sa-mi ofere sclipiri, au inceput sa ma faca sa simt, m-au dezghetat. M-au facut sa ma indragostesc iremediabil de ei, de viata. M-au facut sa nu-mi fie frica ca voi fi ranita, mi-au dat speranta, m-au facut fericita.

Si a fost frumos.

Pana intr-o zi, cand aceiasi ochi, au spulberat totul. Au distrus linistea, noaptea. Au facut ca totul sa para degeaba. Au reusit sa agite apele, la fel de repede cum le-au linistit. Au provocat valuri, in oceane de mult secate.

Acei ochi care m-au inviat, m-au omorat.

…

Prea multe apusuri neglijate, pentru rasarituri sarate…

toate incheiate printr-o simpla replica poetica:

”Somn usor, raza de soare! Du-te si straluceste! Esti libera!”

El

De curand am facut curat prin amintiri.. am aruncat tot ce mi-ai scris odata si acum parca-mi pare rau..

Atatea poze, atatea randuri, atatea ganduri, atatea momente.. atata timp.. atat de mult ‘noi’.. Am impaturit tot.

Fiecare piesa parca e facuta pentru a-ti canta durerea.. fiecare acord, parca ar fi un geamat al inimii tale insangerate.

Imi doresc sa retraiesc ceea ce am trait cu tine, cu altcineva. Cu cineva diferit. Nu ca tu nu ai fi fost destul, ci pentru ca tu mi-ai fost prea mult, prea aproape, prea devreme.

Te rog doar, ca atunci cand vei gasi o fata pe care o vei iubi putin mai mult decat m-ai iubit pe mine, sa fii sigur ca ai gasit persoana langa care trebuie sa-ti petreci eternitatea.

Da-i aripi, dar tine-o aproape.

6aprilie2018

Te-am citit cap-coada ca pe o carte ascunsa sub niste coperti slabe, anoste, lipsite de substanta. Apoi te-am simtit concret, dar si abstract. Te-am inteles incet, incet, si apoi pe de-a-ntregul. Te-am adorat in tacere, apoi zgomotos. Te-am venerat pe bucati, apoi ca pe un tot.

Ti-am descoperit ochii, buzele, nasul, barba, pometii, si apoi fiecare particica a corpului. Lui i-a urmat sufletul: l-am citit pagina cu pagina, oftat cu oftat, zambet cu zambet, secunda cu secunda, stare cu stare.

Cand am ajuns la punctul culminant, m-am speriat. Am inteles ca e prea mult, ca imi dai prea mult si ca nu merit. Si am refuzat sa te mai citesc.

M-am oprit. Am inchis cartea si am asteptat sa uit.

Dar n-am uitat.

In fiecare seara asteptam sa citesc o noua pagina, chiar daca paginile cartii erau stramtorate de cele doua coperti grele, ce purtau o masca rece, inerta. Si am asteptat, si am asteptat…

…

…

…

Apoi cartea s-a deschis. N-am mai rezistat si am inceput sa citesc iar. Am simtit ca este vital sa-i povestesc cartii totul, inainte de a-mi permite s-o dezbrac si de ultima floricica decorativa desenata in chenarul unei pagini frapante. Si asa am si facut.

Si cartea s-a suparat… Si avea tot dreptul! Cine m-a facut pe mine stapana ei?!  Cine mi-a dat mie voie s-o ranesc asa?! S-o descopar fila cu fila, fara ca ea sa poata sa se hraneasca cu mine.

Te-am citit si te-am ranit. Iar acum, in incercarea de a te face sa ma lasi sa te citesc din scoarta-n scoarta, ma respingi. Ma tai in fiecare colt si muchie a ta.

Doare, asa cum si pe tine te-a durut, dar inteleg, sa stii.

”Oricum eu nu renunt la tine.”