Psychedelic

“Nowadays, when such pillar concepts of European humanism as “individual consciousness” and “continuity of the evolutionary process” lose their meaning,  any word turns into nonsense. Being is not a manifestation of someone's private will, it is a chaotic phenomenon. You, sitting in front of me, are not at all an individual being, but only a particle of universal Chaos. Your chaos is my chaos. My chaos is yours too. Being is communication. Communication is the essence of Being.”

‘In general, there are very few things in the world we really know something about. In most cases, it only seems that we know. But let's suppose that aliens ask me something like: “Hey, how fast is your equator spinning?” - I would have had difficulties to answer. Perhaps, I could not even explain to them why Wednesday comes after Tuesday. Would they laugh at me? I read The Brothers Karamazov and Silent Don three times. "German ideology" - only once, but from cover to cover. I remember the number "pi" to the sixteenth decimal place. And what?  would they still laugh at me? Yes, they probably would. Probably just burst out laughing.”

“Dozens of banknotes, crunching, flew out of the envelope one by one; but the strange thing is that the envelope didn’t become thicker. Rather, it remained less of me. There are such money in the world. You feel nasty to keep them and you begin to spend the money, despising yourself; and when you spent it all - nothing but disgust for your person remains in your soul. Further, in order to somehow ease this disgust, you want to spend money again. Only there is no more money. And nowhere to run."

E ciudat ca m-a bulversat, m-a atins, m-a distrus ceea ce s-a intamplat. I-am scris dupa ce ne-am vazut la acel eveniment, si i-am explicat ca m-am simtit ciudat, m-a intrebat ce simt si am spus ca simt ca imi este foarte drag, si ca la evenimentul acela eram confuza. Si ce mi-a zis e ca si el si-a dorit sa vorbeasca cu mine. In acel moment a devenit senin cine si ce simte. Si anume, el pentru mine nu simte nimic. M-am simtit atat de folosita si inutila. ce naiva sunt, i-am permis sa imi atinga sufletul, si de fapt era doar un joc de copii. Si cel mai naspa e ca el poate nici nu si-a dorit asta, doar s-a intamplat, si nu il pot invinui pentru nimic. Lucrurile doar s-au intamplat. Dar asta m-a distrus in interior. Ma simt goala pe dinauntru, simt ca nu ii mai pasa nimanui de mine, si ca pe degeaba umbresc pamantul. Si totusi simt durere, e acel timp de durere care e atat de puternica incat nu mai simti nimic. Ca la laptop, acel Blue screen sau Dead screen. Asa sunt eu acum, nu am stare de nimic, sunt ca pe inertie, stiu doar ca trebuie sa fac anumite chestii si atat. Nu ma sint entuziasmata, energica, fericita, doar pustie.

Am avut cateva momente in care efectiv imi era imposibil sa respir. Am inceput sa somatizez pe alocuri. Ce e in neregula cu mine? Sunt mult prea sensibila la lucrurile din jurul meu, intr-o lume in care supravietuiesti doar daca nu iti pasa. Si mie imi pasa mult prea mult. Am terminat de vazut azi un documentar despre Kurt Cobain. Povesteau ca era supra-afectat de critica, si suferea profund. Cam asa sunt si eu, sunt atinsa la un nivel prea profund de totul din jurul meu.

Mi-a zis ca o sa povesteasca cu mine cand o sa ne mai vedem. Dar nu mai avem ce discuta. E trist cand o persoana iti fute asa dintr-o data valoarea pe care ti-o atribui. O sa dureze ceva pana imi revin, dar poate asta e magia, ca reusesc sa imi revin mereu si sa zambesc, chiar daca e greu, si de la stres imi simt apasat creierul.

vreau sa imi revin cat mai curand. urasc nevoia asta de apartenenta, dar am nevoir de cineva care sa fie mereu langa mine sa sa ma sustina mereu. si iar din naivitate cred ca asta o sa se intampla, insa ceva imi spune ca nu in curand. sunt prea "speciala" si iesita din tipare ca sa gasesc o persoana cu care intradevar sa rezonez.

    Acum realizez că nu sunt o persoană care ar avea rolul de a se interga în societate. Sunt acolo, printre oameni, dar nu pot să îi simt, nu pot să simt nimic, e doar un gol înauntru, gol pricinuit de singurătatea de care sufăr. Nu pot să fiu înconjurată de discuții monotone, aberații, sau glume. Prefer subiectele mai serioase, însă le-am folosit atât de mult încât cele simple doar mă plictisesc. Dar nu că mă plictisesc, dar nu le pot înghite. E ca un șuvoi de apă care curge aiurea prin mine, și nu rămâne nimic, trece deasupra fără a rămâne vreo picătură, e ca un deșert sufletul meu, în care apa nu se înmagazineaza niciodată . Atâtea chestii false se întâmplă în jurul meu încît nu mai știu ce e adevărat și ce nu. Nu mai știu pe cine să resping și pe cine nu. Sunt bulversată de totul ce se întâmplă în jurul meu, și recunosc că în așa momente nu sunt bună pentru socializare, ba chiar deloc. Nu pot să tratez cu superficialitate anumite chestii, sau să discut chestii simple. Mai tare mă bulversează ca în aceeași zi interacționez cu un om, și realizez că defapt au fost 2 persoane total diferite. A fost o persoană când era cu mine și altă persoană când suntem cu ceilalți. Asta mă bulversează la maxim, mă dezorientează, nu îmi pot da seama ce se întâmplă. Nu mai vreau sa îndur această pustietate. Sau poate această pustietate vine din lipsa de atenție, sau implicare primită, e ca și cum mă simt neînțeleasă și neapreciată, ne la locul meu, sunt actorul într-o piesă dar mi-am uitat cvintele, și nu știu ce să mai fac. Nu pot pleca de pe scenă, că am un rol de jucat. Și da, azi l-am jucat mult prea prost, mai prost ca niciodată. M-am frustrat, m-am subapreciat și în final, m-am și autopersectutat cu pustietatea creată. Și acum încerc să înțeleg unde se află piesa în care e rolul perfect pentru mine, unde să o găsesc, la ce colț de stradă, sub ce pietricică. În acest moment, vreau pur și simplu să mă închid în mine, asta am și făcut, dar vreau să stau singură, să nu văd pe nimeni, să nu simt pe nimeni, și să fiu de neatins. Nu mai vreau să fiu printre oameni, mă pustiesc de ceea ce am, creează un gol imens în sufletul meu, gol care este de neumplut. Nu mai am energie de a continua, Sunt atât de pustie în interiror, încât îmi vine să îmi fac rău ca să simt măcar ceva, să simt durerea, și chiar acea durere e mai plăcută decât golul pe care îl am în mine. Vreau să închid ochiii și să nu mă mai trezesc, vreau să cad în gol și să nu mai respir, vreau să cad în infinit și să nu mă mai ridic. Nu aparțin acestei lumi, sunt străină în această lume.

   Sunt înconjurată de oameni, dar în interior sunt mai singură decât luna de pe cer. Exist doar parțial, și nu mă pot reînvia nicicum. E prea trist să fiu în singurătate. 

Nu mai pot!!!! Nu mai vreau să fac nimic!! Nu mai vreau să exist cu acest gol în suflet, care nu poate fi umplu cu nimic, e prea mult pentru mine.