Ovidiu A. Deică

Reforma fiscală

Prima ideie, Impozit Unic pe Consum (IUC) - presupune eliminarea tuturor impozitelor directe (pe profit, venit, salarii, dividende, etc.) şi înlocuirea lor cu un impozit unic pe consum (practic un TVA simplificat în sensul perceperii numai la vânzarea către consumatorul final), calculat astfel încât veniturile statului să rămână la acelaşi nivel.

O socoteală sumară arată că dacă venitul din impozitele directe reprezintă 20% din PIB, atunci cota impozitului pe consum ar trebui sa fie aproximativ 25% (deci consumatorul ar plăti 125 lei pentru un produs care costa 100 lei). Un model matematic simplu arată că reforma fiscală propusă nu mărește preţurile la consumator şi nu reduce veniturile nete, deci (oarecum surprinzător) puterea de cumpărare rămâne aceeaşi (pentru amănunte vezi observaţiile de la sfârşitul sintezei).

Argumente:

impozitarea venitului nu se justifică;

impozitarea venitului este contraproductivă;

impozitele directe discriminează împotriva producătorilor autohtoni;

România devine cel mai fertil mediu de afaceri din lume (din punct de vedere fiscal);

impozitul pe consum e simplu şi elimină din birocraţie;

evaziunea fiscală devine uşor detectabilă;

inflaţia distorsionează profitul şi deci impozitul aferent;

impozitul pe profit discriminează împotriva micilor întreprinzători.

Impozitarea venitului nu se justifică:

Într-o economie de piaţă, venitul măsoară cât de util este individul societăţii (din punct de vedere economic), în timp ce consumul măsoară cât de utilă este societatea individului.

Evident că nu este just să ai de plătit impozit atunci când eşti folositor societăţii. Este în schimb perfect justificat să plăteşti impozit atunci când consumi (deci când societatea îţi este folositoare ţie).

Exemplu ilustrativ:

Unei persoane (membru al societății) îi trebuie o barcă şi eu sunt în stare să o construiesc. Dacă "pun osu' la muncă" şi construiesc barca, eu (producătorul) sunt cel care face o favoare persoanei respective (adică societăţii) şi nu invers.

Şi cu cât valoarea de piaţă a bărcii (deci venitul meu) e mai mare, cu atât mai folositor am fost construind barca. E drept că societatea mă plăteşte, dar banii nu sunt decât o promisiune din partea societăţii că îmi va returna favoarea la o dată ulterioară.

Mulţi au impresia că cel care primeşte bani este cel căruia i s-a făcut un bine (de către cel care plăteşte) şi prin urmare e normal ca acesta să plătească impozit. În realitate însă lucrurile stau exact pe dos, iar impozitarea venitului este cât se poate de anormală.

Impozitarea venitului este contraproductivă:

Dacă impozitarea venitului era nedreaptă, dar benefică "era o chestie". Dar, impozitul pe venit este şi nedrept şi contraproductiv.

Impozitarea veniturilor este contraproductivă deoarece este îndreptată împotriva celor care câștigă (muncesc) mult şi cheltuie (consumă) puţin. Adică tocmai împotriva celor care creează valoare şi deci progres economic. Cu alte cuvinte, impozitele directe îngreunează munca "albinelor", înlesnind trândăveala "bondarilor". Abandonarea lor în favoarea impozitului pe consum ar încuraja efortul "albinelor", descurajând relaxarea "bondarilor".

Comparația cu albinele şi bondarii am utilizat-o strict pentru a ilustra o idee. Nu insinuez că cei care câştigă puţin şi cheltuie mult ("bondarii" cum ar fi) ar avea vreun motiv să fie criticaţi. De altfel cam toţi membrii societăţii sunt când "albine" (când au bani prea puţini), când "bondari" (când au bani prea mulţi). Dar un sistem fiscal isteţ ar trebui să ne favorizeze în perioadele în care suntem "albine" şi nu în cele în care suntem "bondari".

Alternativ lucrurile pot fi privite astfel:

"E mai bine să câștigi mai mult decât cheltui, decât invers. Majoritatea oamenilor pun bani deoparte (adică cheltuie mai puţin decât câștigă), de ce ar face societatea altfel?"

Trecerea de la impozitele directe la cel pe consum realizează tocmai acest deziderat deoarece stimulează câștigul (adică producţia) şi descurajează cheltuiala (adică consumul).

Impozitele directe discriminează împotriva producătorilor autohtoni:

Impozitele directe majorează numai preţul produselor autohtone (evident), dezavantajând producătorii autohtoni (în competiţia lor cu cei străini) atât pe piaţa externă, cât şi pe piaţa internă.

Impozitul pe consum nu discriminează împotriva producătorilor români pentru că fie se aplică atât produselor româneşti, cât şi celor străine (cazul pieţei interne), fie nu se aplică nici celor româneşti, nici celor străine (cazul pieţei externe).

Este acum limpede că, prin intermediul impozitelor directe, guvernul subminează involuntar competitivitatea economiei naţionale!

România devine cel mai fertil mediu de afaceri din lume (din punct de vedere fiscal):

Orice activitate economică care creează valoare devine scutită de orice fel de impozit (numai consumul este impozitat). Nici o ţară din lume nu permite la ora actuală desfăşurarea unei activităţi economice pe propriul teritoriu fără să o impoziteze. Nici măcar paradisurile fiscale!

Firmele se vor putea concentra exclusiv pe rostul lor economic în loc să piardă timpul cu minimizarea impozitului pe profit. Stresul asociat îndeplinirii unor prevederi fiscale complexe va dispărea, netezind calea iniţiativei private.

Impozitul pe consum e simplu şi elimină din birocraţie:

Pentru a calcula impozitul pe profit îţi trebuie un contabil. Pentru a calcula impozitul pe consum îţi trebuie doar o simpla înmulţire. Profitul e mai complex pentru ca se referă la o perioadă de timp, în vreme ce consumul se referă la o tranzacţie instantanee.

Firmele care vând altor firme nu vor mai avea de-a face cu taxele în nici un fel. Cele care vând consumatorului nu vor trebui decât să vireze statului un procent din vânzări. Credit cardurile vor putea în viitor să automatizeze colectarea impozitului pe consum!

Este evident că atât administrarea afacerilor, cât şi colectarea taxelor se simplifică dramatic.

Evaziunea fiscală devine uşor detectabilă:

Profitul nu este greu de ascuns (folosind spre exemplu o firma "off-shore"), dar consumatorului nu-i poţi vinde pe ascuns (deoarece vânzarea cu amănuntul ori are loc la vedere, ori nu este viabilă).

Când cineva intra în prăvălie, vânzătorul nu ştie dacă acesta e client autentic sau inspector fiscal. În plus tranzacţiile cu amănuntul ("en-detail") au în general valoare mică.

Prin urmare, vânzătorul isteț îşi dă seama că evitarea impozitului pe consum (care necesită concursul cumpărătorului) implică un risc mare pentru un beneficiu mic.

Din aceste motive evitarea impozitului pe consum e mult mai problematică decât evitarea impozitului pe profit, iar prevenirea evaziunii devine simplă, ieftină şi eficace.

Precizare: Simplificarea drastică a sistemului fiscal va permite disponibilizarea unei armate de birocraţi care actualmente desfășoară activităţi "nu foarte utile" pe banii statului, privând economia reala de importante resurse umane. De remarcat că, devreme ce volumul de impozite perceput nu se schimbă, statul ar putea plăti în continuare salariul acestor birocraţi permiţându-le în acelaşi timp să stea acasă. Eu, sincer să fiu, aş fi de acord cu o asemenea măsură (chit că nu prea e justă) pentru că înţeleg bine faptul că împotrivirea va veni în primul rând din partea acestei categorii sociale.

Inflaţia distorsionează profitul şi deci impozitul aferent:

Inflaţia exagerează profitul contabil şi deci impozitul aferent. Este posibil ca impozitul să fie exagerat în asemenea hal încât efectiv să depăşească profitul real. Într-un asemenea caz statul forţează falimentul unei firme viabile.

Combinaţia inflaţie/impozite directe creează un cerc vicios pentru ţările în curs de dezvoltare: inflaţie => exagerare impozit pe profit => necesitatea majorării preţurilor => inflaţie.

Impozitul pe profit discriminează împotriva micilor întreprinzători:

Micii întreprinzători sunt în competiţie cu firmele mari, însă orice oportunitate de afaceri care s-ar ivi pe piaţă este mai atrăgătoare (din punct de vedere strict financiar) pentru firmele mari.

Pierderea financiară (în eventualitatea unei nereuşite) este mai mare în cazul micilor întreprinzători deoarece firmele mari obţin o reducere a impozitului pe profitul din activitatea de bază.

Micii întreprinzători în general nu beneficiază de această reducere pentru simplul motiv că nu dispun de o activitate alternativă al cărei impozit pe profit să poată fi redus.

Exemplu ilustrativ:

Să considerăm o oportunitate de afaceri care necesită o investiţie de 10.000 lei. În caz de reuşită investiţia valorează 40.000 lei, în caz de eşec valorează 0 lei.

În cazul unui eşec o firma mare pierde cele 10.000 lei, dar guvernul îi reduce impozitul pe activitatea de bază cu 5.000 lei (dacă impozitul e 50%).

Micul întreprinzător însă rămâne cu întreaga pierdere de 10.000 lei deoarece (în marea majoritate a cazurilor) nu are o activitate alternativă al cărei impozit să poată fi redus.

Deci aceeaşi oportunitate de afaceri este mai atrăgătoare pentru o firma mare decât pentru un mic întreprinzător.

Economiştilor le place ideea, dar politicienii nu o aplică (încă) pentru că impozitul pe venit (spre deosebire de cel pe consum) este progresiv (adică mai mare pentru cei care câștigă mai mult) şi deci include în el un element de protecţie socială.

Dacă admitem (aşa cum argumentăm mai sus) că impozitele nu au de ce să aibă de-a face cu venitul, atunci dacă impozitele directe sunt progresive sau nu poate fi considerat un argument nici în favoarea şi nici împotriva impozitului pe consum, pentru că natura relaţiei între impozit şi venit nu are de ce să conteze (este irelevantă). În plus, să fii "bogat" înseamnă să cheltui mult, nu să câştigi mult. Deci impozitul pe profit degeaba e el progresiv.

Protecţia socială şi finanţarea bugetului sunt însă chestiuni complet diferite (de altfel, pentru buget, una e cheltuială, iar cealaltă venit), şi este deci logic să fie abordate separat şi realizate prin instrumente distincte.

A reproşa impozitului pe consum că nu realizează protecţie socială este ca şi cum ai fi dezamăgit de un frigider că nu spală şi rufe.

Concomitent cu trecerea la impozitul unic pe consum trebuie introdus un sistem simplu şi echitabil de protecţie socială (care să compenseze/îmbunătăţească protecţia socială implicită a impozitelor directe progresive).

Protecția socială

A doua idee, Suport Social Echitabil (SSE) - presupune distribuirea unui procent din PIB (capturat prin majorarea suplimentară a impozitului pe consum) în mod egal tuturor cetăţenilor (atât celor săraci, cât şi celor bogaţi) sub forma unui cec lunar.

Nivelul procentului din PIB destinat distribuirii depinde strict de opţiunea politică a unei naţiuni (procent mare pentru o opţiune de stânga, procent mic pentru una de dreapta). De remarcat că, oricât de mare ar fi procentul din PIB distribuit, economia tot de piaţă şi tot perfect liberă rămâne. Am putea numi aceste sistem "Suport Social Echitabil".

Argumente:

sistemul propus este echitabil;

sistemul este cât se poate de simplu;

nu descurajează munca;

întăreşte coeziunea socială;

nu îl umileşte pe beneficiar;

progresivitatea impozitelor directe nu ajută pe cine trebuie.

Sistemul propus este echitabil:

Sistemul propus (SSE) este echitabil deoarece asigură un prag minim al nivelului de trai pentru toţi cetăţenii (atât cei bogaţi, cât şi cei săraci) şi realizează acest lucru în cel mai simplu mod cu putinţă. Fără un asemenea prag minim o societate nu poate fi cu adevărat civilizată.

Ca idee, a distribui 10% din PIB-ul României (248,7 miliarde $) tuturor cetăţenilor (19,29 milioane) înseamnă a trimite fiecăruia un cec lunar în valoare de aproximativ 1.289,26 $.

Procentul din PIB poate fi capturat elegant printr-o majorare corespunzătoare a impozitului pe consum. Această majorare suplimentară va comprima veniturile cu aproximativ 10%. În schimbul acestei micşorări a veniturilor, toţi cetăţenii primesc un cec lunar de 1.289,26 $. Iar cecul acesta va compensa reducerea de 10% pentru toţi cetăţenii care câștigă sub medie!

Sistemul este cât se poate de simplu:

SSE elimină necesitatea analizării situaţiei fiecărui cetăţean în parte pentru a vedea dacă acesta satisface sau nu criteriile pentru primirea ajutorului social (pentru simplul fapt că nu mai există asemenea criterii: toata lumea primeşte acelaşi cec lunar din partea statului). Cu greu se poate imagina un sistem mai simplu decât atât. Complexitatea lui se rezumă la a trimite un cec lunar (sau anual) tuturor cetăţenilor.

Nu descurajează munca:

Dacă cetăţenii primesc ajutor social numai atunci când "au probleme", vor fi într-o oarecare măsură stimulaţi să nu le rezolve deoarece rezolvarea problemelor atrage după sine pierderea ajutorului social. Evident că sistemul propus nu prezintă acest inconvenient semnificativ.

Întăreşte coeziunea socială:

Cecul lunar va fi pentru individ dovada palpabilă (şi periodică) că societăţii îi pasă de el. Este deci foarte plauzibil ca această dovadă îi va face pe toţi să simtă că "fac parte dintr-o echipă". Un asemenea sentiment nu are cum să nu ridice nivelul conştiinţei civice a cetăţenilor şi e foarte posibil să ducă la o scădere a infracţionalităţii.

Nu îl umileşte pe beneficiar:

Ultimul lucru de care cineva are nevoie, pe plan psihologic, atunci când își pierde slujba este să trebuiască să "cerşească" ajutorul social. Sistemul propus nu-l umileşte pe beneficiar pentru că nu trebuie solicitat (vine oricum).

Progresivitatea impozitelor directe nu ajută pe cine trebuie:

De protecţia socială implicită a impozitelor progresive se bucura mai mult cei cu venituri medii decât cei cu venituri mici. Spre exemplu cei fără niciun venit nu primesc nimic (pe aceştia progresivitatea impozitului pe venit nu-i încălzeşte cu absolut nimic).

Situaţia este cât se poate de anormală şi reflectă limpede deficienţele impozitelor directe progresive ca instrument pentru asigurarea protecţiei sociale.

Exemplu ilustrativ:

Să zicem că cota maximă a impozitului pe venit este 50%. Şi să zicem că impozitul pe venit scade la 30% pentru un venit lunar de 3.000 lei şi la 10% pentru un venit lunar de 1.000 lei.

Protecţia socială implicită unui astfel de impozit progresiv este practic reducerea de impozit (faţă de cota maximă) pe care o acordă guvernul celor cu venituri mai mici.

Deci cel cu venit de 3.000 lei primeşte 600 lei [adică (50% - 30%) * 3.000 lei], iar cel cu venit de 1.000 lei primește 400 lei [adică (50% - 10%) * 1.000 lei], deci mai puţin decât cel cu venit de 3.000 lei. Ca să nu mai vorbim de cei fără venit care primesc fix 0 lei!

Dacă considerăm că "impozitul total" plătit de un cetăţean este practic diferenţa dintre impozitul pe consum plătit şi cecul lunar de la guvern, atunci devine destul de limpede că acest "impozit total" este cât se poate de progresiv şi este progresiv într-un mod mult mai judicios.

Presupunând că cota impozitului pe consum este de 25% (deci 20% din preţul final al oricărui produs), iar cecul lunar este 600 lei/lună atunci:

- cei care cheltuie 10.000 lei/lună plătesc un impozit lunar de 1.940 lei, adică 19.4% din consum;

- cei care cheltuie 1.000 lei/lună plătesc un impozit lunar de 140 lei, adică 14% din consum;

- cei care cheltuie 100 lei/lună (pragul sărăciei) primesc de la guvern 40 lei.

Observaţii

Un model simplu arată că preţurile la consumator nu cresc, iar veniturile nete nu scad, deci (oarecum contraintuitiv) puterea de cumpărare rămâne neschimbată:

Intuitiv, dacă preţurile ar creşte, atunci ar creşte şi PIB-ul (valoarea lui exprimată în lei) şi deci, considerând că statul reţine acelaşi volum de impozite, ar creşte şi veniturile nete, ceea ce sugerează că puterea de cumpărare (în termeni reali) ar rămâne aceeaşi.

Alternativ putem observa că impozitele directe sunt şi ele incluse în preţul produselor (exact ca TVA-ul) deci eliminarea lor va duce la scăderea preţurilor care, la rândul ei, va permite aplicarea unui impozit pe consum care să lase preţul final nemodificat.

De altfel, într-o economie (ipotetică) în care legea te obligă să cheltui în fiecare lună exact atât cât câștigi, un impozit pe venit de 20% şi un impozit pe consum de 25% sunt strict echivalente. Prin urmare trecerea de la unul la celălalt nu poate schimba absolut nimic în termeni reali.

Exemplu ilustrativ:

Să presupunem că Vasile ştie să construiască bărci, dar e dispus să construiască numai una dacă efortul acesta îi permite, în contrapartidă, să îşi cumpere o bicicletă. Şi să zicem că bicicleta costa 600 lei. Dacă impozitul pe venit este 40%, e clar că Vasile va trebui să ceară 1.000 lei pe barcă astfel încât venitul său net să fie suficient pentru a cumpăra bicicleta.

E limpede de asemenea că eliminarea impozitului pe venit îi va permite lui Vasile să coboare preţul bărcii la 600 lei (suficient pentru bicicletă). Această reducere va permite statului să aplice un impozit pe consum de 40%, făra ca acesta să modifice preţul la consumator al bărcii (care va rămâne tot 1.000 lei, adică 600 + 40% impozit pe consum). Acelaşi raţionament se aplică în paralel preţului (la consumator) bicicletei care astfel va rămâne şi el neschimbat.

Este acum evident că trecerea la impozitul pe consum nu schimbă nici preţul final al bărcii (1.000 lei), nici venitul net al lui Vasile (600 lei) şi nici veniturile totale ale statului (400 lei). Deci puterea de cumpărare rămâne neschimbată.

Modelul precedent sugerează limpede că adoptarea sistemului va determina o apreciere semnificativă şi imediată a monedei naţionale:

Este clar că în urma adoptării impozitului pe consum, deşi preţul la consumator al bărcii lui Vasile rămâne neschimbat, preţul de export scade de la 1.000 lei la 600 lei (deci cu 40%). De asemeni produsele din import devin cu 40% mai scumpe (deoarece de acum li se aplică un impozit pe consum de 40%).

În aceste condiţii moneda naţională (leul) nu are cum să nu se aprecieze pe piaţa valutară. Şi aprecierea aceasta nu are cum să nu fie atât semnificativă cât şi imediată.

Precizări: Aprecierea leului (care nu face altceva decât să reflecte îmbunătăţirea competitivităţii economiei) ar trebui să fie de aproximativ 60% (cum ar veni de la 3 lei/$ la 1,8 lei/$). De remarcat că o asemenea apreciere nu ar afecta câtuşi de puțin echilibrul pieţei pentru bunuri şi servicii:

- preţul de export al bărcii, exprimat în dolari, ar rămâne acelaşi: 333,33 $ ( = 1000 lei / 3 lei/$) înainte de reformă şi tot 333,33 $ ( = 600 lei / 1,8 lei/$) după reformă;

- preţul produselor din import (să zicem că bicicleta era din import), exprimat în lei, ar rămâne acelaşi: 600 lei ( = 200 $ * 3 lei/$) înainte de reformă și tot 600 lei ( = 200 $ * 1,8 lei/$ + 40% impozit pe consum) după reformă.

Aplicarea acestor idei de către România (sau de către oricare altă ţară) va declanşa o reacţie în lanţ, forţând efectiv toate celelalte ţării (inclusiv ţările din UE) să adopte acelaşi sistem:

Prin eliminarea impozitelor directe economia unei ţări devine brusc mai competitivă. Motivele sunt clare şi au fost prezentate mai sus (este înlăturată discriminarea împotriva producătorilor autohtoni şi, cel puţin din punct de vedere fiscal, mediul de afaceri devine cât se poate de fertil).

Tocmai această creştere bruscă a competitivităţii va forţa şi celelalte ţări să adopte acelaşi sistem. Într-o economie globală (în care capitalurile migrează uşor în căutarea celor mai favorabile condiţii) presiunea economică pentru adoptarea sistemului va fi de nestăvilit. Presiunii economice i se va adăuga presiunea politică generată de şifonarea imaginii în urma deprecierii bruşte a monedei naţionale (relativ la moneda ţării care a adoptat prima sistemul).

În lumina celor de mai sus, adoptarea în lanţ a sistemului propus devine practic o certitudine.

Impozitele directe sunt motivul pentru care, într-o economie globală, social-democrația ca opţiune politică nu este competitivă din punct de vedere economic (şi deci nu este viabilă pe termen lung):

Argumentul care susţine afirmaţia de mai sus este cât se poate de simplu. Social-democraţia necesită venituri mai mari la bugetul statului (relativ la PIB), ceea ce implică impozite directe mai mari. Impozitele directe mai mari înseamnă o povară mai grea în spinarea economiei, care inevitabil subminează abilitatea ţării de a concura cu succes într-o economie globală. Inabilitatea de a concura determină emigrarea capitalurilor ceea ce duce la diminuarea PIB-ului şi deci la creşterea cotei impozitelor şi, prin urmare, la agravarea deficitului de competitivitate. Acest cerc vicios forţează în cele din urmă abandonarea opţiunii social-democrate.

Împreună, cele două idei împacă capitalismul şi comunismul:

Impozitul unic pe consum este perfect compatibil cu o economie de piaţă liberă, indiferent cât ar fi de ridicat, deoarece nu-i constrânge pe agenţii economici în nici un fel (cota unică a impozitului pe profit e compatibilă într-o măsură mai mică).

SSE este la rândul lui perfect compatibil cu o distribuţie socialistă a veniturilor atâta vreme cât procentul din PIB distribuit este suficient de mare (protecţia socială implicită a impozitelor progresive e compatibilă într-o măsură mult mai mică).

Prin urmare, sistemul propus (impozit pe consum/suport social echitabil) permite atât o economie de piaţă perfect liberă, cât şi o distribuţie uniformă (socialistă) a veniturilor.

Precizări: O distribuţie (aproape) socialistă implică un impozit pe consum foarte mare care "comprimă" economia (în sensul că reduce proporţional veniturile nete din economie). Dar, aceasta rămâne o economie de piaţă perfect liberă în care unii câștigă de sute de ori mai mult decât alţii. La aceste venituri din economie se adaugă însă cecul lunar de la guvern care atenuează aceste diferenţe. Cât de mult le atenuează depinde de ce procent din PIB este distribuit. Când acest procent tinde spre 0 societatea tinde spre "capitalism sălbatic", iar când procentul tinde către 100% societatea tinde către comunism.

Concluzie

Cele două idei propuse sunt simple, uşor de aplicat şi se completează reciproc.

Impozitul pe consum va stimula progresul economic (atât prin eliminarea discriminării împotriva producătorilor autohtoni, cât şi prin simplificarea administrării afacerilor) şi va elimina distorsiunile introduse în piaţă de progresivitatea impozitelor directe.

SSE va crea o societate mai echitabilă, sporind coeziunea socială. Asigurarea unui prag minim al nivelului de trai ar trebui să diminueze nivelul stresului în societate, sporind deci calitatea vieţii.

Împreună, ideile prezentate demonstrează compatibilitatea economiei de piaţă liberă cu o distribuţie (aproape) uniformă a veniturilor.

Oricare ar fi opţiunea politică a unei naţiuni (de dreapta sau de stânga), cele două idei propuse reprezintă sistemul ideal pentru realizarea ei.

Diverse

Teoretic se poate arăta că sistemul propus ar permite recrearea (aproape identică) a veniturilor nete determinate de impozitele directe progresive:

Distribuirea unui procent semnificativ din PIB (prin intermediul SSE) pe de-o parte comprimă veniturile din economia reala şi pe de altă majorează cecul lunar de la guvern. Rezultatul poate fi o distribuire a veniturilor foarte asemănătoare cu cea determinată de un impozit pe venit progresiv.

Se naşte întrebarea "dacă distribuţia veniturilor nu se schimbă atunci care e rostul noului sistem?" Chiar dacă nu schimbă mult distribuţia veniturilor, sistemul propus stimulează economisirea şi investiţiile. Practic, derivata întâi a veniturilor viitoare ca funcţie de rata prezentă a economisirii creşte. Plus celelalte argumente enumerate mai sus.

Scurt istoric al “Impozitului Unic”

Ideea cu utilizarea unui singur impozit s-a întâlnit la fiziocrați, care s-au pronunţat pentru introducerea unui impozit funciar unic, iar mai târziu, odată cu dezvoltarea industriei au apărut şi păreri privind instituirea unui impozit unic asupra materiilor prime sau energiei care să înlocuiască toate impozitele stabilite pe baza declaraţiei contribuabilului. Acest impozit conceput a fi perceput asupra unor produse (hidrocarburi, electricitate, cărbuni) se consideră că ar evita cheltuielile de încasare pe care le presupun celelalte impozite şi ar evita evaziunea fiscală. În acelaşi timp se susţinea că instituirea unui astfel de impozit ar merge în întâmpinarea progresului tehnic, deoarece cantitatea de energie consumată creşte pe măsură ce se dezvoltă industria.

A existat şi propunerea instituirii unui nou sistem de impozite concretizat într-un impozit anual direct, cu rate variabile, calculat asupra valorii reale a capitalului fizic şi asupra bunurilor de consum durabile. Din punct de vedere al autorului George Bernard acest impozit ar reprezenta următoarele avantaje:

posibilitatea unui control public;

problemele capitalului fizic sunt mult mai bine studiate;

ratele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcţie de unele

criterii economice, sociale, politice, tehnologice, sociologice; sistemul de impozitare este mai ieftin.

În elaborarea acestei propuneri, autorul ei a avut în vedere faptul că toate impozitele existente în prezent sunt în final reflectate în preţuri, apreciind că nu este eficient să se stabilească impozit pe venit. În acelaşi timp, se consideră că prin introducerea acestui impozit veniturile publice nu vor mai fi calculate pe baza fluxurilor monetare, ci pe baza mijloacelor productive (prin acestea autorul înțelegând orice mijloc care face mai productivă activitate omului), iar impunerea bazată în special pe factorul muncă ar fi inadecvată, considerând că este mai eficient şi mai just ca ea să se bazeze pe munca trecută, pe factorul capital.

Prin aplicarea unui astfel de impozit, preţurile bunurilor şi serviciilor vor avea o structură diferenţiată, şi anume:

bunurile necesare existenţei, produse şi distribuite în masă de industria automatizată şi computerizată, vor fi mai ieftine, suportând numai impozitul pe echipamentul necesar producerii, transportului, depozitării şi vânzării acestora;

bunurile durabile, incluzând munca de înaltă calificare vor fi mai scumpe, purtând atât impozitul asupra echipamentului productiv, cât şi impozitul asupra folosirii echipamentului personal (colectat ca impozit în momentul vânzării) determinat în funcţie de durata de viaţă a bunului;

bunurile de lux, produse manual în cantităţi mici vor fi foarte scumpe datorită impozitului asupra uneltelor de muncă, impozitul asupra utilizării lor ca echipament individual, cât şi pentru motivul că fiind produse manual vor include un venit mare şi vor fi foarte rare.