MELC NĂTÎNG.

Cu pietrele de la rinichi   Nu poți să arunci în oameni  

Prințule ce stai tăcut în colibă   Șoriceii mișună pe sub podele   Aerul nu mai strălucește ca altă data   Ploile nu se mai scutură printre genele tale mărunte   Azi nu o să fie că mâine   Mâine șoriceii vor fi ronțăit deja podeaua   Și vei pluti deasupra ferestrei   Mâine șoriceii vor dispărea   Pe sub altă podea s-o mănânce   Și ploaia o vei fi uitat deja   Pentru că soarele îți va orbi mânuțele tale puternice   Cu care ai făcut atâtea minuni   Pe care nimeni nu le vede   Toată strada merge cu capul în jos   Și tu vezi asta de la fereastra de unde stă numai soarele  

Mă văd   Sunt chiar aici   Și stau pe scaun lângă geam   În cameră   cu puține amintiri   Și mă las să simt orice   Până azi nu am vrut asta   Și brusc   La ușă   Am apărut chiar eu   Și m am luat în brațe   Și mă lăsăm să plâng   De fericire   Că există cineva   Care știe cel mai bine cine sunt eu   Și mă uităm la eu   Și o strângeam pe eu în brațe   Și sunt atât de fericită Că sunt   Că simt   Și că sunt împreună cu eu   Pentru prima oară plâng că sunt în brațe cu eu

Îmi rod unghiile de 3 ori pe zi   Dimineața când mă trezesc   Seara când mă culc   Și în timp ce dorm   Părul îmi crește aproximativ un centimetru pe lună   Chiar ieri mi am tuns aproximativ 5 centrimetri în baie   Cu o forfecuță de unghii   Pielea mea se jupoaie și crește crește crește   În fiecare zi   Un strat nou pleacă de lângă mine   undeva   Mai aproape sau mai departe de unde a fost   În fiecare zi pierd măcar 5 gene   Și nu le văd pe toate când dispar   Pe cele pe care le văd   Totuși   Am început să le numesc cu nume de oameni   Și de unele mă despart ușor   De altele mai greu   Și de unele aproape imposibil   Dar sunt atât de mici și de ușoare   Și îmi alunecă printre degete   Și numai faptul că îmi stau în palmă   Și mă apropii de ele   Cu nasul   Și respir   Le face să se miște frenetic   Iar fereastra e mereu deschisă   Iar drumul genelor nu poate fi oprit   Și le privesc cu ochiul   Cum părăsesc incinta   Și mă gândesc   Mereu   Cum poate ceva ce a fost al meu   Să se despartă atât de ușor   Și îmi reevaluez statutul   Existența   Și toată persoana în sine   Și văd   Cum nimic nu e sigur   Cum nimic nu e permanent   Cum nimic nimic nimic   Nu va rămâne al meu   Nici măcar eu