Inimi Transparente

„Îmi place să cred în clișee, fiindcă acele clișee sunt, de fapt, unele dintre cele mai adânci nevoi ale sufletului lumii. Îmi place să cred că oamenii încă se uită printr-o mare de alți oameni și zăresc un chip de care se îndrăgostesc preț de câteva secunde sau poate mai mult. Îmi place să cred că încă mai există un el care își freacă emoționat ceafa în timp ce o invită în oraș și că încă mai există o ea care se îmbujorează, dar care îi acceptă invitația cu un surâs pe buze. Îmi place să cred că oamenii încă se emoționează înainte să se vadă – că există un el care schimbă o sută de cămăși în fața oglinzii și că există o ea care își sună prietenele și le spune cât de bucuroasă se simte că a întâlnit unul dintre cei mai drăguți băieți din lume. Îmi place să cred că oamenii încă se mai poartă copilărește unul în preajma celuilalt și vorbesc despre vise înalte și dorințe aprinse – că există un el care o privește cu fascinație pe o ea care  în timp ce îi fură un cartof din farfurie îi povestește despre lucrurile pe care iubește să le facă cel mai mult. Sau poate invers. Îmi place să cred că oamenii încă se adoră complet unul pe altul, de la trup până la suflet – că există un el care nu se mai satură de buzele ei și că există o ea care nu se plictisește niciodată să își înfășoare brațele în jurul lui. Îmi place să cred că oamenii încă se mai ascultă unul pe altul și încă își mai amintesc mici detalii precum acea melodie nepopulară care se întâmplă să fie preferata ei sau a lui. Îmi place să cred că oamenii încă mai cântă în mașină și încă mai vorbesc până la patru dimineață, că devin dependenți unul de prezența celuilalt, că se pierd în emoțiile pe care le poartă unul pentru celălalt, că se aruncă într-un viitor incert dar care speră să înceapă cu „noi” și nu cu „tu” și „eu”. Îmi place să cred foarte multe lucruri, dar mai ales că oamenii încă se îndrăgostesc și nu doar pentru câteva momente ci pentru foarte mult timp. Și îmi place să cred că nu sunt singura care crede toate aceste lucruri.”

„Să îmi fie cu iertare modul în care respir, dar nu știu altfel să mă exprim. Să îmi fie cu iertare recunoștința față de viață – cred că am trimis scrisorile greșite necunoscutului. Să îmi fie cu iertare modul de a călători prin viață – nu am realizat că bagajul de mână nu trebuie să depășească zece kilograme. De cală nu am timp. Timpul e de neprețuit și trece repede. Să îmi fie cu iertare faptul că vin cu chef de prezent, dar nu am voie să vin cu povara trecutului meu. Să îmi fie cu iertare, dar am să vin fără bagaj – într-o mână inima, într-o mână sufletul. Mintea – am ascuns-o pe sub mânecă. Să îmi fie cu iertare că vin pe nepregătite. Nici nu știu unde vin, dar abia aștept să mă descalț la intare și să răsuflu ușurată. Să îmi fie cu iertare că aproape era să nu mai vin – credeam că nu mai prind zborul. Să îmi fie cu iertare, dar a trebuit să merg pe jos puțin.”