cuvinte, fraze, ticluiri

Omul e condiționat de creație și e el însuși creat. Dar acel instinct creator și autorevelator din om — transcende creația.

La sfârșit rămâne doar spaima și acel sentiment de pustietoare siguranță, — a limitelor, dintre un măr putred și unul sănătos. Dacă întind mâna, aș putea avea certitudinea existenței mele între fotoliul nichelat și fereastră. Dacă îmi biciui conștiința, ar putea să iasă și un lucru bun, — un pumn de cenușă aromată și scânteietoare, care va pleca din nou în lume... Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră. Știu: pământul nu primește decât carnea crudă, care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel...

Cînd ar fi fost atît de senin, de ușor, să asculți scîncetul arhaic, etern să-l ajuți în tine să crească, bucuria pură, gîlgîitoare, bucuria nemărginită s-o ajuți să țîșnească, să devină un omuleț, prin iubire, apoi un adolescent luminos, cu ochi enormi de azur, care-ți va rupe exaltant, eliberator, oasele pieptului cînd va fi să se nască...

Când te-am pierdut pe tine, ce se mai poate pierde?

(...) prietene, scrisorile noastre se vor naște a doua oară în alți oameni, în alte anotimpuri: otrăvuri otrăvuri în alte solstiții – la zenit și-n nadir

toți bărbații îi despleteau sufletul poți opri timpul și drumul?

(...) se cristalizează și cerne o mângâielnică teamă buze cusute armură și arc moarte comună dumnezeu fuge de răspundere

Te-aș recunoaște după arcadele ochilor și după lenile părului.

Toate lucrurile cad în oboseli şi în poveşti.

(...) degeaba au trecut norii, degeaba țipă vântul sunt mai bătrân ca pământul și mai trist ca geneza

iubeam la întâmplare oarbă chipul ciupit de cântări sau de vărsat nicăiri țiuituri prin iarbă împotmolindu-se, murind membrană încercare pojghiță o altă piele

eu vin în numele poeziei pe care n-a scris-o nimeni, pentru că fiecare s-a temut de el însuși

Carnea ca pâinea și pâinea ca laptele (Ion Caraion)

(...) din palmele bâlbâiților ciugulește ploaia un timp fără nasturi

O amețeală îți duce oasele... Ai cui nervi sunt nervii de-acum? A cui mână e mâna care a-mpietrit? Ale cui oase? Durere = abandon.

Și zvâcnetul pupilei – sugându-și lent culoarea – se zvârcolea; zbârcită, femeia ne chemase – se întindea pe coapse, adulmecând cu narea sub scoica pielii ude, o putredă mătase.

Mi se întunecă sferele ochilor; pupilele tremură și se sting; un tunel rece își deschide pîlnia în mine spre haos. Ca și cum apropierea chipului său, atîta vreme dorită, ar însemna sfârșitul, distrugerea. Cui îi e teamă de tine în mine? Și de ce anume i-e teamă? Și de ce, fiindu-i teamă, atît te dorește?