Așa a zis...

Căptușeala aceasta era minunată pentru un strujan; dacă oamenii ar fi avut și ei arterele căptușite cu puf moale desigur că întunericul din ei ar fi fost mai dulce, mai ușor de suportat.

Îți petreci toată viața în labirint, gândindu-te la felul în care vei evada de-acolo într-o bună zi și cât de mișto o să fie și îți imaginezi că viitorul te face să mergi înainte, dar n-o faci niciodată. Te folosești de viitor pentru a scăpa de prezent.

Mergeți împreună, beți și bucurați-vă de viață, dar să existe și distanță, pentru ca unul să nu trebuiască să-l sprijine pe celălalt - căderea face parte din drum, și fiecare trebuie să învețe să se ridice singur.

Vinde-ți cărțile și cumpără-ți în loc nebunie și desfătare - atunci o să fii puțin mai aproape.

Plecaseră - încă o dată - în direcții opuse, oricât de mult încercau să se găsească unul pe celălalt.

Dansul transformă totul, cere totul și nu judecă pe nimeni.

Ea s-a uitat la el și a zâmbit. Spera ca zâmbetul să spună totul (...).

Încotro să se ducă inima mea, dacă eu încă nu cunosc destul de multe drumuri?

...de fiecare dată când privirile li se întâlneau, își zâmbeau. Legătura dintre ei se crea și se întărea.

Cea mai gravă crimă este cea care ajunge să ne omoare bucuria de a trăi.

Numai desenele animate, basmele și felicitările au sclipici la final.

Toată realitatea, concluzionez, este un malaxor în care speranțele și visurile sunt amestecate cu teamă și disperare.

Și iată de ce cea mai profundă formă de durere se manifestă ca o tăcere.

Din experiență am învățat că satisfacțiile și inima frântă merg adesea mâna în mână.

E posibil ca toate etichetările să fie un blestem. (...) Fiindcă, după părerea mea, nu prea e bine să vezi oamenii ca pe niște obiecte. Fiecare om este alcătuit din mai multe ingrediente, care îl fac să fie o creație unică. Suntem, cu toții, niște amestecuri genetice imperfecte.

...iar ceea ce știu sigur, cum stăm noi așa cu fețele însorite și captivați de înghețata dulce, este că nu voi uita niciodată ziua asta.