clandestina

– Confucius

Adevărul e că am găsit citatul acesta căutând pe Google „citate pentru cărți”, lame, dar ilustrează fix ce gândeam.

Despre cărți 📎

· Cărțile sunt în sine niște obiecte, obiecte de decor din bibliotecă, de pe birou, de pe rafturi, de pe pervaz, pot fi si mousepad, ori unii pun vana de cafea pe ele. Pentru unii sunt ultimul lucru pe care îl văd înainte să adoarmă, iar pentru alții sunt motivul pentru care nu dorm.

· Sunt cu poze sau fără poze, sunt colorate sau alb-negru, sunt cu font care îți place, sau font care te enervează, studenții de la Medicină știu la ce mă refer. Sunt de beletristică, sunt de istorie, de medicină, pentru gătit, pentru copii, pentru colorat, pentru răsfoit, pentru bătut în țeavă la vecinul care face gălăgie când ești în sesiune. Te fac zâmbești sau te enervează, te face să speri sau să renunți, dar tot cauți volumul II, orice ar fi.

· Uneori sunt ca niște oameni, așa de multe ne oferă. Doar că am ajuns într-un punct al omenirii când nu le mai dăm importanță. Preferăm internetul și storyurile de pe Instagram în locul unei idei, unei poezii sau unui roman. Problema e că în rețelele de socializare oamenii se afișează așa cum vor ei să fie, nu cum sunt ei de fapt, în timp ce cărțile ți-ar arăta cum gândesc oamenii. Desigur în cărți avem personaje, dar eu sincer uneori prefer personajele decât oamenii.

Hai să nu cădem în ignoranță și să punem cartea lângă cafea, cu cafeaua lângă carte.

Mă sufoc în marea asta de disperare sărată care vrea să îți scotă ochii și să-i înlocuiască cu 2 lacuri negre.

Uneori văd fundul apei și mă gândesc cum o să ies, căci eu nu știu să înot, dar nu știu că nu vreau să rămân aici. Aș scoate bricheta să o apind să vezi o lumină în întunericul ăsta, să mă găsești, dar nu sunt nici fumător, iar bricheta nu s-ar apinde sub apă. Ce fac?

Dacă nu ști să înoți, oricine vrea să învețe, are 3 variante: Înveți câinește, inveți treptat sau te arunci în apă și sper ca înstinctele să te scoată de acolo. Aici doar subconștientul tău știe dacă vrei să trăiești sau nu. 

Nu suntem în If I Stay, nu stă nimeni lângă time pe patul de spital rugându-te să te trezelti din comă. Deci, dacă simți că te sufoci s-ar putea ca tu să fii singurul care te poate salva. Deschide ochii, trage aer în plămâni, scoate fumul și continuă. Nu ai nevoie de motive să mergi mai departe, nu ai nevoie de oameni, nu ai nevoie de note mari, de 100 de prieteni, de bani, sau altceva. 

Acesta este al treilea blog al meu și în principiu „a fost creat în scopul obținerii unui calificativ” cum a spus pe pagina ei o colegă, dar mie mi-a plăcut să-l fac așa că o să-l numesc „o temă interesantă” pentru că este pentru prima dată de când sunt la UMF și mi se cere să scriu câteva cuvinte despre mine.

Mă numesc Diana E. Știrbu, am 19 ani și mi-aș dori să-i am doar pe aceștia cel puțin încă 19 ani, apoi, sunt dintr-un loc foarte interesant și controversat - Vaslui, un alt oraș al tuturor posibilităților cum e și LA. Acum ar trebui să vorbesc despre partea profesională a vieții mele așa cum fac toți profesorii noștri la primul curs, cel introductiv, dar cum eu nu am finalizat facultatea, nu pot să vă vorbesc decât despre ce liceu am terminat. Așadar, nu o să vorbesc despre „uimitoarea mea carieră”, ci despre mine pentru că eu nu mă definesc doar prin facultatea pe care o urmez. Inițial nu am vrut să vorbesc despre asta, dar îmi ocupă aproape tot timpul și nu am despre ce să scriu și nu cred că vreți să citiți amintiri din liceu. Așadar, la întrebarea la care trebuie să răspund, „Ce te recomandă pe tine ca om?” o să răspund simplu: nimic în mod special.

Sunt un om simplu, nu foarte interesant, nu sunt cea mai bună studentă și nici nu vreau să fiu, nu sunt un om perfect și nu mă afirm prea mult. Tema aceasta este pentru cursul opțional „Personal branding și public speak” și sună ciudat și interesant în același timp. Ce mi s-a părut cel mai ciudat este abordarea în sine a studentului - „brand”. Nu vreau să fiu un brand. Nu vreau să mă vând. Nu vreau să știu cum să mă vând. Nu vreau să învăț asta. Sunt un om. Mereu vor exista oameni în jurul meu care mă vor place și oameni care vor da ochii peste cap când mă vor vedea. Dacă aș fi un produs mi-aș schimba doar eticheta pentru ei, dar sunt om și țin mult și la conținut și la etichetă și nici nu o schimb la promoții.

Lumea în care trăim se bazează pe următorul principiu: vânzare-cumpărare. Atât timp cât o să existe oameni care să vândă și oameni să cumpere totul va merge vine. Se vinde aproape orice. Pe asta ne bazăm. Se vinde orice: de la produse la servicii, de la alimente la lecții pentru școală, „fericirea” prin droguri și diploma de doctorat. În această lume eu refuz să devin un produs, vreau să fiu un om, o persoană care se gândește cum să fie un om bun pentru el și nu pentru ochii celorlalți.

De fapt, dacă am învăța să ne vindem, ce s-ar întâmpla cu intuiția, creativitatea, spontaneitatea și la ce ne-ar mai folosi talentul? Ce faceți dacă nu e Blackfriday? Ce faceți dacă ceea ce sunteți voi nu e ceea ce ar vrea piața? O altă întrebare ar fi, oare ceea ce vrea piața e și ceea ce avem noi de dat? Dacă ar fi să ne gândim la muzică, da, este adevărat că succes vor avea artiștii care vor scoate melodii comerciale, care se aud bine în club, dar tu, dacă ai fi artist ce ai alege? Să cânți ce se vinde bine și să te asculte oameni care beau alcool pe melodia ta în club sau câțiva oameni pe care îi inspiri și pe care îi faci să vrea să se reîndrăgostească? Poți să fii faimos sau să fii apreciat. Acum îmi aduc aminte de Queen, pentru că am fost recent la filmul „Bohemian Rapsody” și mi-am dat seama că ei și-au asumat riscul ca într-o lume disco de 3 minute să cânte Figaro 6 minute și la naiba de nu te simți autorul “Rapsodiei de toamnă” din clasa a III-a a lui Topârceanu când asculți melodia lor. E drept că nu a apreciat nimeni melodia aceasta în 1975, dar dacă v-aș spune că pe Youtube videoclipul melodiei cu același titlu ca filmul are 752,982,515 vizionări și în curând va avea 752,982,516 pentru că voi da eu replay, m-ați crede? Dar dacă v-aș spune că încă sunt „the champions”?

Acum voi încheia ideea cu niște versuri care îmi plac fără motiv:

„eu nu-ți arăt,

nu-ți demonstrez și nici nu spun,

eu vreau altfel,

vreau să mă descoperi tu”

Cât despre ce studiez… sunt studentă în primul an la Facultatea de Medicină, specializarea Medicină Generală la UMF „Grigore T. Popa” din Iași și mi-am dorit așa de mult să fac medicină că încă nu știu motivul. Îmi ia tot timpul din lume și îmi place asta pentru că nimeni și nimic nu merită timpul tău, dar parcă medicina merită puțin, așa că am spun că asta voi face. Și cred că până la urmă a meritat destul ca eu, studenta la Facultatea de Farmacie cum eram anul trecut să mă duc la secretariatul facultății și să spun „Dați-mi vă rog, cererea de retragere de la studii”.

Mă gândesc la câte se întâmplă în ultima vreme în mintea mea, mă gândesc ce culoare ar avea aceste gânduri dacă le-aș picta și mai mereu văd, gri. Am vrut să scriu negru, dar după „n”, m-am răzgândit. Îmi place asta. Îmi place ce face scrisul din mine, se simte ca eliberarea din captivitate, ideile vin cu fiecare tastă de laptop.

Gri, nu e nici alb, nu e nici negru, e între, nu e nici lumină, nici întuneric, nu e nici curățenie, nu e nici mizerie, nu e nici salvare nici pierzanie, nu e nici speranță, nu e nici dezamăgire. Noi, simțim speranța ca e rază de lumină, iar dezamăgirea ne inundă privirea cu întuneric.

Gri, pentru că nu știm încotro ne vom îndrepta, spre alb sau spre negru? Dar ceea ce îmi place cel mai mult e că putem alege. Mi-am amintit de Bacău și de Bacovia. Oricine ar fi spus despre Bacău că e un oraș normal, dar el îl vedea violet sau alteori, de plumb. Plumb. Îmi simt și eu trupul greu. Ridică-mă. Nu vreau aripi de plumb.

Gri. Anatomic vorbind, la nivelul grobului ocular, corneea este transparentă și nevascularizată, deci lumina trece neschimbată, dar ceea ce nu avem în vedere e filtrul minții. Este tot transparent, exact? Nu. Filtrul minții poate schimba nuanța de gri, el ne colorează, el ne șterge. Filtrul acesta funcționează pe emoții și sentimente, dar cel mai importat, poate fi controlat. Putem vedea lucrurile din jur așa cum vrem noi, nu la fel de ușor ca alesul ochelarilor de soare,dar totuși putem.

Gri, mereu mi-a plăcut griul. Azi m-am uitat după draperii, erau multe culori. Uitându-mă la cele gri, mă gândeam că cele gri închis se potriveau cel mai bine. 

Dacă le-aș fi cumpărat, aș fi regretat? Dar de fapt... cu ce se potriveau?

Another...

book?!...

   Dacă e ceva ce se întâmplă mai des în zilele noastre decât refresh în news feed-ul de la Facebook și Instagram și golit „sticle de tigări” și „pachete de alcool” e uitarea de sine.

   Ce înseamnă uitarea de sine? E definiția vieții pe care o ducem azi. Ceea ce e cel mai trist e că noi trăim cu acest sentiment conștient și inconștient. Dacă ar fi să ne gândim care dintre acestea este mai grav, aș spune conștient. Să nu știi te face puțin inocent. Nu știi, eh, asta e. Dar când știi ceea ce se întâmplă și nu faci nimic în privința acestui lucru, asta te face de 2 ori mai vinovat. Dacă luăm un individ oarecare avem așa șanse: 1. Să fie prost și să nu-și dea seama câtuși de puțin. 1 se împarte în 1.a) Prost care nu are nimic de spus, este indiferent, nu se amestecă, modest în opinii și preferă să stea la locul lui, un fel de observatori doar că în mintea lor nu se întâmplă prea multe, dar nici deșert nu e, mai exisă și câte o briză, exemple: bunicuțe drăguțe, tocilari și unii țărani a căror nume nu apare în caietul de la cârciumă; 1.b) Să fie prost, total inconștient de situația sa, să-i considere pe toți idioți, dacă nu e ceva ok, MUIE PSD sau WWIII în stradă, specimen care își analizează uneori poziția, dar criteriile sunt marca mașinii posedate, dacă încape portofelul sau nu în buzunar (menționez că aici sunt mai multe subpuncte, dar irelevante), ochelari de soare sau nu când conduce, etc. exemple: cocalari, student dar fără bac, „x este live acum”, cel care îți dă mesaj după 0,056s de la momentul când te-ai conectat online sau vecinul tău care face grătar când celălalt vecin moare. 2) A fost sau este prost dar și-a dat seama/ își dă seama de asta. Primul pas de la prostie spre intelectualism este conștientizarea prostiei. 3) Geniu, nu a trecut niciodată prin stadiul de prost (specimen foarte rar).

  Uitarea de sine este un fapt real. Pentru că sunt om, și trăiesc în secolul XXI, secolul tehnologiei am și eu Facebook și Instagram, da, și Twitter și Snapchat și Tumblr, Flickr, Yahoo, Wapp, c2.me, Goodreads, IMDb, și alte „minunății” am dat într-o zi peste o postare care suna cam așa: „Cred că uneori devenim prea absorbiți de ceea ce facem în mod individual, încât ne pierdem propriul drum, pierdem din vedere cât de importantă este familia.”, care nu avea, bineînțeles, diacritice și a trebuit să le pun eu. Este adevărat ceea ce se spune, parțial. Ceea ce pierde din privire acest facebook user este faptul că nu familia este pierdută din vedere, ci totul. O altă întrebare ar fi ce este această muncă individuală? Probabil ceva măreț, nu? Ceva demn de această lipsă de interes chiar și față de părinți. De fapt, ce anume fură mințile oamenilor?

  Uiți de tine când nu-ți aduci aminte ce carte ai citit ultima dată, uiți de tine când stai la muncă doar 4 ore, 4 ore peste program, uiți de tine când oftezi mai des decât să bei apă, când treci de zeci de ori pe lângă oglinda din hol fără să te privești, când bei cafea ca să reziști și nu pentru că îți place, uiți de tine când mergi pe stradă și nu știi încotro te îndrepți, când mergi pe stradă și te îndrepți spre locul de muncă deși nu lucrezi azi, când îți ia mai mult de 10 minute ca să-ți dai seama cu cine vorbești și de ce, uiți de tine când faci duș ca să te deconectezi pentru câteva minute și ca să poți să te întorci la studiu și nu pentru că e normal. 

  Uitarea de sine duce la monotonie, la transformare în „roboți ai sociețății”, la „another brick în the wall” la fel ca titlul melodiei celor din trupa Pink Floyd, duce la automatism, spălare a creierului. Uitarea de sine omoară creativitatea, face din noi nimic, pentru că omul nu poate trăi fără artă, dar ceea ce nu știe omul e că unii oameni sunt ei însăși artă. Societatea fără artă și fără frumosul acesteia nu este decât un corp fără sistem nervos, adică doar materie fizică, funcționează exact după clișeul „exist, dar nu trăiesc”, sau ca un organism fără aria vizuală secundară. Extirparea ariei vizuale primare duce la orbire, of course, dar extirparea ariei vizuale secundare duce la citirea literelor dar fără înțelegerea semnificației acestora. Da, sunt la UMF, dacă asta te întrebai. Așadar, un om fără artă în el, fără viziune, e ca un organism fără aria vizuală secundară, percepe, dar nu procesează. ERROR 404 NOT FOUND. 

  Dragi locatari ai acestei planete, nu-i uitați pe ceilalți, desigur, dar și mai important, nu vă uitați pe voi. Voi contați, când mergeați pe strada din spatele blocului și ați alunecat pe trotuar, v-ați trezind deodată jos, pe caldarâm, nu era nimeni, așa că v-ați ridicat singuri, într-un caz mai rău, mai puteau fi și alți copii care să înveselească situația răzând și îndreptând arătătorul spre voi. Voi i-ați spus mamei ce vreți de la Moș Crăciun, și tot voi i-ați spun mai târziu că nu există Moș Crăciun, voi ați ridicat mâna ca să răspundeți în clasă, tot voi vă veți duce la examenele vieții și  le veți lua și veți descoperi ceva uimitor, cafeaua cu lapte doamnelor și domnilor. Nu, de fapt pe asta nu ați descoperit-o voi. Chiar, cine a ajuns la concluzia că lactoza și cofeina se potrivesc? Există lucruri în viață pe care trebuie să le facem noi și nimeni altcineva, așadar, de ce să nu le facem și bine? De ce să nu facem ceva care să rămână pentru totdeauna, cum e cafeaua cu lapte. De ce să ne inhibăm, să ne ucidem viziunea, creativitatea, spiritul și să devenim sclavii societății? Fiți voi un alt Mandela, eliberați-vă.  Așa puteți să evitați manipularea într-o lume în care până și reclamele vă manipulează, nu fiți marionete fiți cei care le controlează ațele. Nu fiți 2 și în nici un caz nu fiți 1, don’t be another brick in the wall, so, be the book in the wall, pentru că așa o să schimbi tot peretele, unde peretele e socitatea asta formată din cărămizi.

Uneori mă comport ca o fetiță, alteori ca o femeie, uneori iubesc, alteori vreau să urăsc, mi-e milă, plâng, râd, zâmbesc și te iubesc. Sunt ca un râu, acea parte din râu care nu privește în jos, spre vale, cum se scurge, cum se pierde, sunt acea parte care se gândește la apa din deal, care vine spre mine.

Oare ce urmează să se întâmple cu mine?

Sunt ca o statuie, dar nu din piatră, ci mi-ar plăcea să fiu o statuie făcută din sentimentele oamenilor, dacă aș fi tot de piatră, prefer să-mi puneți o altă inimă. Sunt lacrima ta, pot fi acea lacrimă care se naște din îmbrățișarea de adio, dar pot fi și „la revedere”. Mă lași să îți mângâi obrajii?

În țara-n care m-am născut

https://www.youtube.com/watch?v=gjUrqPPTV9A