Introvert-Extrovert
Stau uneori și mă gândesc că încă nu m-am descoperit pe sine și îmi vine greu tare să mă gândesc la viitorul meu. În preajma oamenilor mă simt euforic și toată lumea mă apreciază pentru umor, dar în restul timpului când sunt singur mă simt plin de gânduri și frici.
Am un sentiment de frică mereu când merg pe stradă, iar în mintea mea se întâmplă un tumult constant de mi se învât în cap sute de gânduri deodată. Asta îmi accelerează senzația de frică și iar încep „calm, calm, calm”. Nu știu ce se întâmplă cu mine, mă simt derutat și confuz mereu.
Nu știu ce vreau să fac pe următorii ani, luni, zile. Doar privesc viața așa cum mi se dă și o iau în piept. Mă simt pierdut în propria viață și personalitate.
Personal mă simt ciudat când îmi fac prieteni noi. Nu am fost niciodată cea mai socială persoană din cameră. Oamenii trebuie să facă un minim de efort să mă împrietenesc cu ei, dar odată ce i-am cunoscut și îmi dau cât de cât seama ce îi duce capul, iese retardismul total din mine.
De fiecare dată când întâlnesc o persoană nouă cu care trebuie să fac cunoștință, involuntar, încerc să fiu cât mai serios și dur ceea ce dăunează destul de mult la prima impresie a oamenilor despre mine. Dar odată ce încep să mă cunoască li se schimbă părerea total.
Îmi place să fac oamenii să râdă să se simtă bine. Dar când stau acasă, noaptea pe întuneric, și mă gândesc la ziua respectivă pe repeat ce am făcut, ce am vorbit, cu cine și cât, de multe ori mă întreb „cum am putut să vorbesc atât de mult?”, sau „cum am putut să zic chestia aia așa ciudată?”. Gen mă mir, sau chiar mă admir, pe mine însumi (nefiind narcisist) cât de extrovert am putut fi în ziua aia. Și cred că se datorează faptului că atunci când sunt în jurul oamenilor nu gândesc chiar amănunțit ce vorbesc. Eu zic și trăiesc consecințele după aceea. Dar asta nu înseamnă că vorbele pe care le spun nu le trec prin anumite filtre a minții.
Și pic așa într-o dispoziție în care mă gândesc cum sunt eu în public și de fiecare dată ajung să zic „dar parcă eu nu sunt așa”. Dacă mă pui să mă gândesc la socializare, prieteni noi într-o oarecare zi de fiecare dată am să îți spun că îmi crează repulsie.
În schimb, când sunt înconjurat de oameni nu am cum să tac. Nu pot. Parcă mă încarc cu energie și îmi vine o poftă necondiționată de a-i face să râdă și să se simtă bine în prezența mea chiar dacă eu nu doresc neapărat acest lucru.
Oare am dublă personalitate? Când sunt în camera mea, stând cu căștile pe urechi și ascultând muzică nici nu vreau să aud de cunoscut lume nouă, de socializat, râsete și caterincă. Dar când am ieșit pe ușă parcă sunt altcineva.
Totuși ceea ce zic și ce fac, dacă mă bag cu prea multă lume în seamă o să am resemnări după aceea. Când rămân singur încep să mă gândesc la părerea oamenilor cu care am stat, dacă i-am făcut să se simtă bine, ce impresie le-am lăsat, dacă vor mai vrea să stea cu mine etc.
