New Post has been published on Aluzii - Cărţi online
New Post has been published on http://www.aluzii.ro/003-procesul-arestarea-procurorul/
003. Procesul - Arestarea - Procurorul
Fără a da niciun răspuns, Ion rămase nemişcat un timp. Poate, dacă ar deschide ușa celeilalte camere sau chiar ușa din față, cei nu ar îndrăzni să îi stea în cale, poate că ar fi cel mai simplu mod de a rezolva totul, procedând astfel. Dar poate că l-ar înhăţa, şi dacă ar fi aruncat pe jos ar pierde tot avantajul pe care, într-o anumită privință, îl are asupra lor. Deci, decise să adopte soluţia cea mai sigură, care ar permite cursul natural al evenimentelor, și se întoarse în camera lui fără niciun alt cuvânt, din partea lui sau a polițiștilor.
Se aruncă pe pat, iar de la masa de toaletă luă mărul frumos pe care îl pusese acolo în seara precedentă pentru micul dejun. Acum, oricum, micul dejun era tot ce îi mai rămăsese, înţelese asta imediat după prima muşcătură, una mare, era de departe mai bun decât un mic dejun pe care l-ar fi putut lua, prin bunăvoința polițiștilor, în cafeneaua murdară. Se simțea bine și încrezător, nu a reușit să ajungă la muncă la bancă în această dimineață, dar asta putea fi ușor de scuzat, din cauza poziției relativ înalte pe care o deţinea acolo. Să le trimită, oare, o explicaţie? Se întreba el. Dacă nimeni nu-l va crede, și în acest caz ar fi de înțeles, ar putea aduce pe doamna Gherghina în calitate de martor, sau chiar bătrânii de peste drum, care probabil chiar acum se uitau pe fereastră. Ceea ce îl nedumerea pe Ion, cel puțin din punctul de vedere al polițiștilor, era faptul că l-au trimis în cameră și l-au lăsat în pace acolo, unde avea zece moduri diferite de a se sinucide. În același timp, însă, se întreba el, din propriul lui punct de vedere, ce motiv ar putea avea să facă acest lucru?. Pentru că cei doi s-au așezat acolo, în camera de alături și–şi luau, poate, micul dejun? Ar fi fost atât de inutil să se omoare că, chiar dacă ar fi vrut, inutilitatea faptului nu l-ar fi lăsat. Poate că, dacă polițiștii nu ar fi fost atât de evident limitaţi în abilitățile lor mentale, ar fi putut presupune că au ajuns la aceeași concluzie și nu ar fi văzut niciun pericol în a-l lăsa singur din cauza asta. Ei ar fi putut oricum să îl urmărească, dacă ar fi vrut, și l-ar fi văzut cum se duce la dulapul din perete, unde ținea o sticlă de rachiu bun, cum goleşte mai întâi un pahar din ea în loc de micul dejun, și cum bea apoi un al doilea pahar pentru a-şi face curaj, ultimul doar ca o măsură de precauţie pentru cazul improbabil că ar fi avut nevoie.
Apoi a fost atât de surprins de un strigăt din cealaltă cameră că şi-a ciocnit dinţii de pahar.
“Procurorul vrea să te vadă!” Acesta a fost strigătul care l-a speriat, un strigăt tăios, brusc, militar, pe care nu l-ar fi așteptat de la polițistul numit Felix. În sine, consideră ordinul ca foarte binevenit.
“În sfârșit!” răspunse el, închise dulap și, fără întârziere, se grăbi în camera de alături. Cei doi polițiști stăteau acolo și îl împinseră înapoi în dormitor ca şi cum ar fi fost o problemă de şcoală.
“Ce crezi că faci?” strigară ei. “Ai impresia că o să-l vezi pe procuror îmbrăcat doar în cămașă, hai? Dacă te vede îmbrăcat aşa o să ne tragă o chelfăneală la toți!“
“Lăsaţi-mă în pace, pentru numele lui Dumnezeu!” se răsti la ei Ion, care fusese deja împinsă înapoi la garderobă, “dacă m-aţi acostat când încă mai eram în pat, doar nu vă puteați aștepta să mă găsiţi îmbrăcat în costum de gală.”
“Asta nu te va ajuta“, spuseră polițiștii, care deveneau întotdeauna foarte liniştiţi, aproape triţti, când Ion începea să strige, și asta îl făcea confuz sau, într-o anumită măsură, îl făcea să îşi revină.
“Formalități ridicole!” mormăi el, ridicând haina de pe scaun și ţinând-o în ambele mâini un timp, ca și cum ar fi cerut părerea polițiștilor. Ei clătinară din cap.
“Trebuie să fie o haină neagră“, spuseră ei. În acel moment, Ion aruncă haina pe podea și zise – fără să știe măcar el însuși ce vroia să spună prin asta:
“Ei bine, doar nu va fi procesul principal, la urma urmei.” Polițiștii râseră, dar continuară să insiste,
“Trebuie să fie o haină neagră.“
“E-n regulă, nu am nimic împotrivă dacă astfel lucrurile vor merge mai repede“, declară Ion. Deschise garderoba, petrecu o lungă perioadă de timp căutând prin toate hainele, și alese cel mai bun costum negru al lui cu un sacou scurt, care ar fi surprins foarte mult pe cei care îl cunoşteau, şi apoi scoase o cămașă nouă și începu să se îmbrace cu grijă. Îşi spuse în gând că a reușit astfel să accelereze lucrurile făcându-i pe polițiști să uite să-l pună să facă baie. Se uită la ei să vadă dacă nu cumva şi-au adus aminte de asta, dar nu şi-au amintit, deși Victor nu uită să-l trimită pe Felix la procuror cu mesajul că Ion tocmai se îmbrăca.
După ce se îmbrăcă în mod corespunzător, Ion trebui să treacă pe lângă Victor pentru a ajunge în camera următoare din spatele acestuia, a cărei ușă era deja larg deschisă. Ion știa foarte bine că această cameră fusese recent închiriată unei dactilografe pe nume “Domnișoara Bălănescu”. Ea avea obiceiul să plece la lucru foarte devreme și să se întoarcă acasă foarte târziu, și Ion nu schimbase mai mult de câteva cuvinte de salut cu ea. Acum, noptiera era trasă în mijlocul camerei pentru a fi utilizată pe post de birou de judecată, iar procurorul stătea în spatele ei. Avea picioarele încrucișate, și-şi pusese un braț pe spătarul scaunului.
(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)
