Sambata, 30 iunie, la praznuirea Soborului Sfintilor Apostoli, Preasfintitul Visarion al Tulcii a oficiat slujba primului hram al schitului de la Periprava, împreună cu un sobor de preoti veniti din toata tara, in prezenta zecilor de credinciosi inimosi, care au infruntat salbaticia vremii din aceste zile spre a cinsti martirii temnitelor comuniste, cu precadere a celor ce au fost inchisi in lagarul de munca fortata de la Periprava. Raspunsurile la strana au fost oferite de catre corul psaltic al manastirii de maici Paltin Petru Voda, amenajerea cortului si pregatirea mesei au fost organizate de catre maicile de la manastirea Poarta Alba si vajnicii frati de la Fratia Ortodoxa.
Părintele Justin Pârvu a fost închis la Periprava în perioada 1960-1964, de la care avem consemnată următoarea minune petrecută în ziua Sfintilor trei Ierarhi, în toiul unei ierni năpraznice:
„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.
Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.
Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 12,30 când am terminat al treilea balot.
Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.
Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”.
O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.
(preluat din Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, pg. 197-200).
Tot aici a mai pătimit și sfântul cu moaște întregi, Părintele Ilie Lăcătușu, despre care Părintele Justin spunea:
Părintele Ilie Lăcătuşu a fost un model de desăvârșire creştină, de demnitate şi bunătate; era un sprijin şi reazem duhovnicesc, numai dacă îl vedeai. Nu a cedat niciodată în faţa anchetelor, a mărturisit cu curaj şi nu a trădat pe nimeni. A fost un bărbat foarte demn, cu multă prestanţă şi nu s-a compromis cu nimic. A fost ca un apostol care a îndrumat mulţime de oameni pe calea lui Hristos. Era un mare trăitor, trăia rugăciunea şi viaţa în Hristos. Era un model de lepădare de sine, toţi ştiau că părintele împărțea orice bun pe care îl avea. Şi ori de câte ori primea vreun pacheţel de acasă, el imediat dădea haina sau ce altceva primea deţinutului care era mai bolnav, mai prăpădit. Iar el rămânea tot în zeghea lui ruptă. Îmi amintesc altădată că era un deţinut foarte bolnav care își arunca plămânii afară când tuşea (a şi murit de altfel după două luni) şi Părintele Ilie își dădea porţia de mâncare acestui deţinut bolnav şi cine ştie pe câţi alţii nu a mai hrănit? Această forţă imensă de dăruire către celălalt l-a sfinţit. De altfel era un om foarte bun şi blând la suflet. Faptul că Părintele Ilie este proslăvit poate mai mult decât ceilalţi martiri arată cinstea cu care Dumnezeu i-a proslăvit pe aceşti mărturisitori din temniţele comuniste, şi că nu doar cei care au fost muceniciţi acolo sunt sfinţi în faţa Domnului, ci şi cei care, eliberaţi fiind, au continuat trăirea evanghelică în lume. El a ieşit din închisoare sfinţit, ca un odor de preţ al Bisericii lui Hristos şi a luminat tuturor celor din jurul lui calea mântuirii.
(Preluat din Revista Atitudini, Nr. 27).
Slujba arhiereasca la Periprava pentru cinstirea martirilor din temnitele comuniste Sambata, 30 iunie, la praznuirea Soborului Sfintilor Apostoli, Preasfintitul Visarion al Tulcii a oficiat slujba primului hram al schitului de la Periprava, împreună cu un sobor de preoti veniti din toata tara, in prezenta zecilor de credinciosi inimosi, care au infruntat salbaticia vremii din aceste zile spre a cinsti martirii temnitelor comuniste, cu precadere a celor ce au fost inchisi in lagarul de munca fortata de la Periprava.
