Uneori chiar nu înțeleg unele lucruri. Iar când se întâmplă asta, mi se pune ceva pe creier care nu îmi dă pace până nu reușesc într-un final să înțeleg lucrul respectiv. De data asta, nu e chiar așa.
Cum este posibil să îi vezi ochii ăia căprui după atâtea care ți-a făcut, și tot să te simți mișcat (mai de grabă zguduit chiar). Iar când îți vorbește parcă ești cu totul cu ea, o privești și analizezi tot ce spune atât de abstract de o confuzi cu ceva operă senzațională de-a lui Balzac. Face cum face, dar tot reușește să ți-o dea la cap rău de tot.
Încerci tu să te abții și să minimizezi efectul ei asupra ta cât poți de mult, dar mereu ai câte un moment în care spui „știi ceva? Ce-o fi, o fi!” și te lași cu totul dus de val. Știind că la un moment, această decizie te va lovi în cap mai târziu atât de tare încât nu vei ști ce este cu tine. Ești conștient de acest lucru, dar chiar și așa o dai cu totul înainte și te lași pradă drogului din ea. Ea, care îți creează niște senzații pe care nu le-ai trăit la asemenea intensitate deloc în trecutul tău.
Acesta sunt eu. M-am descris în mai puțin de un fragment, iar tot eu sunt cel care se întreabă uneori de ce am inima atât de grea atunci când fumez. Când mă relaxez și îmi las mintea să zburde. Și în loc să zburde liberă, se tot întoarce cu gândul la ea. De fiecare dată privind-o în capul meu de parcă ar fi chiar în fața mea. Știindu-i toate detaliile pe care am putut să le analizez și să le trec prin propriile filtre.
Nu-i problemă. Mereu se alege câte o ființă inopinată să mă zăpăcească și să îmi intre în minte să facă o babilonie totală printre gândurile mele. M-am obișnuit cu asta. Iar la un moment dat să plece și în urma ei, să rămână scrum, alean și mâhnire.
