reverie
absorb trăirea nedemnă de noi, am vrut senzații din intangibil. am implorat abandonul, dar nu soluționează când problema persistă grație unei ipoteze deficitare. ador defectul, nonconformistul, ador solitarul! o clipă cu tine e pur efemeră; o viață cu tine, o simplă himeră... o eterniatate: clar, nu se poate! când ai priviri scurse din inefabil, când angajamentul e mort, nu-i valabil, când totul e scrum, descompus atunci te vreau mai presus de tot, de orice, de întreguri, să treci lângă mine prin noapte, prin neguri, să fii un dependent voluntar unei iubiri ce arde-n zadar. să-ți fiu refugiul fără precedent al unui trecut mult prea concret, prea absent. mult prea real, nu-i autentic mult prea străin, nu-i identic decât cu niște drepte secante ce se-ntâlnesc în punctul irealizabil al idealizării clipei, și-apoi, exact cum în matematică dreptele secante se despart pentru eternitate, exact așa avem noi o afinitate în ideea despărțirii.
