#inger cazut

Fiinţă de ceară, cu ochi de apatit

Unde ţi-e zâmbetul, unde l-ai pitit?

De ce ţi-e fruntea numai linii?

De ce pleci capul sub focul privirii?

    De ce nu mai cânta harpele în cor?

De ce nu te ridici la cer în zbor?

Mă uit la tine şi inima în piept mi se strânge

De ce ţi-e haina toată pătată de sânge?

    De ce priveşti speriat în zare?

Cine te-a rănit, fiinţă dragă, oare?

Dar tace şi eu mă pierd cu firea.

Căci nu-i văd scopul, nici menirea.

    Pe-obrazul de ceară o lacrimă trece,

Iar eu mă cutremur cuprinsă de fiorul rece.

Mă apropiu să-l ating, dar se teme

Şi de durere îl aud cum geme.

    Îşi strânge braţele la piept şi plânge

Mă tem, dar curizitatea din mine învinge

Îl strâng în braţe şi-i şoptesc uşor

Să nu se teamă. N-am să-l omor.

    Se retrage brusc şi cu degetul pe nisip

Îmi scrie, dar nu înţeleg nimic

Îmi desenează aripi şi pricep că-i înger

Dar a căzut lovit de-un fulger.

    Eu trebuia să cad, dar că să fiu bine

A primit el lovitura pentru mine.

Pentru mine şi-a pierdut şi graiul

Pentru mine a părăsit Raiul...

    Îi mângâi uşor claia de buclele aurii

Şi de lacrimi îi şterg obrazul şi ochii.

Îi sărut buzele mute şi mâinile i le sărut

Îmi cer iertare din privire, iar el îmi mulţumeşte mut.

    E îngerul meu păzitor, acum ştiu bine

Și nu îmi pasă de a lui cădere

Iar de va rămâne lângă mine