Cântecul libelungilor este o povestire ştiinţifico-fantastică scrisă în 1980 de autorul român Mihail Grămescu. A apărut şi în colecţia de povestiri ’’Săritorii în gol’’ de la Editura Nemira în 1994. Titlul este inspirat de epopeea Cântecul Nibelungilor.
Swan şi cu un bătrân al cărui nume nu-l cunoştea stăteau în preajma Pustiei plină de cenuşă metaliferă. Acţiunea are loc într-o lume apocaliptică post-nucleară în care oamenii sunt deformaţi şi cu numeroase boli şi plăgi. Bătrânul îi spune că după Marele Dezastru a trecut peste lume Primul Val al Libelungilor, mutanţi metalici, dar că el i-a văzut doar o singură dată în viaţa sa.
Noaptea începe o ploaie puternică. Apoi în mocirla radioactivă observă un soi de viermi mici, metalici. Spre zori, din viermii aceia care se măriseră, ieşeau un fel de mânuţe rozalii de copil. Bătrânul îi spune cu groază că sunt Libelungii, iar tânărul începe să-i zdrobească inutil cu piciorul. Ei alertează toţi oamenii care vin spre seară şi încep să omoare cu tot ce aveau larvele care începeau să semene cu nişte tineri frumoşi şi perfecţi care dorm. Apoi se trezeau cu ochii închişi şi începeau să se salute între ei, în timp ce oamenii, fiinţe schiloade şi muribunde, îi omorau inutil de pe margine. Inutil pentru că deşi omorau mulţi Libelungi asta nu reprezenta decât un mic procent din numărul lor total. Fiinţele umane, hidoase din cauza radiaţiilor încercau să distrugă aceste apariţii minunate, perfecte, metalice, încât cineva străin, din afara problemei, ar fi considerat că masacrul era îndreptat contra perfecţiunii şi nu că acele brute hidoase care ucideau erau cauza justă.
Libelungii îşi urmau metamorfoza lor, zburătoare metalice cu ochii închişi, dar muţi, fără să aibă nicio reacţie contra măcelului. Bătrânul avertizează oamenii că nu trebuie lăsaţi să zboare, iar după ce aceştia se ridică în zbor, le spune să nu-i lase să coboare şi mai important ca orice să nu-i lase să ajungă la Ocean. Dar în şoaptă îi spune lui Swan că sunt foarte mulţi şi oricât ar omorî din ei, oamenii nu mai au nicio şansă.
Între timp o femeie şi cu copilul ei plini de plăgi omoară un Libelung cu aripi fluorescente care coborâse din cer pentru a-i alina, dar ei nu ştiau acest lucru. Începuse masacrul între oameni înaintea valurilor de Libelungi zburători inofensivi. Oamenii omorau copii şi violau femeile, iar bărbaţii care nu voiau să se alăture hoardelor călare erau spânzuraţi. Iar după ei veneau în zbor Libelungii perfecţi care nu aveau voie să se aşeze pe pământ.
Metamorfoza Libelungilor era aproape completă, nu mai erau fiinţele suave din Pustie, acum se apropiau de Ocean şi trupul de carapace solidă de aluminiu şi titan din care erau creaţi era indestructibil. Aripile sclipeau pe cer, miliarde din ei erau morţi sub soarele roşu, miliarde îşi continuau zborul.
Şi atunci bătrânul a înţeles: Libelungii zburaseră pe plaja unde Oceanul bate în zidurile Cetăţii Eterne pentru a-şi cânta cântecul lor, Cântecul Libelungilor.
