#asteptarea

(Di)speri? http://wp.me/s48pZC-disperi

“Să stau în așteptare.  În așteptarea a ce? A unei himere. În așteptarea, foarte probabil, a nimic. În fine, mai bine să speri decât să disperi–nu se spune așa?”

– Așteptarea, de Rui Zink

Stiu sa astept.

Am invatat sa astept.

Nu ne nastem rabdatori, rabdarea e o calitate a vietii. A astepta nu e in natura noastra, animalul din noi nu vrea sa stea pe loc. Vrea sa fuga, sa evadeze, sa urle, si sa se dezlantuie, fara restrictii, fara amanare. Cateodata e bine sa ascultam de bestia ascunsa din noi, e mai natural.

Cu atat mai frustrant este faptul ca asteptarea isi culege roadele la sfarsit, nu imediat. Poate trece 3 ore, sau 3 ani. Asteptarea nu are limita. Singura limita e propria noastra fiinta, finita in concret. Intr-un fel e mai bine, cine e cel care ar putea astepta la infinit? Nu e calvarul cel mai mare suspansul? deznodamantul? pe care il astepti, il pandesti si nu mai apare.

Rabdarea e o calitate dobandita pe toata durata asteptarii. Cine asteapta, si nu rabda? Constiinta este cea care rabda, si ne instruieste sa asteptam, ne da motive si ne creste increderea in sine. Datorita ei suntem mai mult in fiecare zi.

Asteptarea e pentru cei puternici, cei care-si asuma consecintele alegerilor proprii, a celor care iubesc viata lor la fel de mult ca pe a celorlalti.