Mi-a spus unde să vin. M-a asigurat că o să găsesc un mesaj. N-am găsit nimic - doar un colţ de stradă, unde am stat şi am aşteptat. În timp ce aşteptam mesajul, s-a făcut frig. Mi-am ridicat gulerul de la haină şi am continuat să mă uit în jurul meu, încercînd să citesc toate lucrurile care puteau constitui mesaje. În cele din urmă, a apărut cineva, s-a oprit lîngă mine. Am întrebat: „Ai ceva să-mi transmiţi, vreun mesaj?”. Mi-a spus că nu, iar eu mi-am cerut scuze. S-a uitat în jur, a spus că înţelege, apoi a adăugat, de parcă ar fi avut vreo legătură, că „vremea e a ploaie”. M-am simţit luat peste picior şi am mîrîit: „Să plouă, dar!”. Am dat să plec şi atunci am avut senzaţia că am ceva în mînă, ceva ce-mi alunecă printre degete, şi m-am uitat repede în jurul meu, convins că voi vedea ce trebuie. Dar toate erau ilizibile